Suntem în săptămâna a 26-a după Rusalii. Sf. Ev. Luca, în pericopa evanghelică a acestei săptămâni  (Lc 12,16-21), ne prezintă Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina peste aşteptări, încât se frământa cu mintea ce să facă cu roadele sale. Se decide să dărâme hambarele şi să le facă mai mari pentru a putea cuprinde în ele toată bogăţia.

În această beţie spirituală pricinuită de acest belşug el grăieşte în sinea sa: "Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te". Atunci, însă, ca un ecou al gândurilor sale îi răsună în urechi glasul lui Dumnezeu: "Nebunule! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?"

Prin această pildă Mântuitorul condamnă încă o dată egoismul şi lăcomia. Acestui bogat Dumnezeu i-a făcut o surpriză cu această recoltă foarte mare pentru a vedea cum o foloseşte. I-a făcut un mare dar material, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora.

El însă în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, care a dat ploaie şi soare la timp potrivit, uită de Dumnezeu şi de oameni şi se gândeşte în mod egoist numai la sine. Bogăţia îi dă un fals sentiment de siguranţă, de stabilitate. Consideră că  nu mai are nevoie de Dumnezeu, crede că bogăţiile vor fi zidul lui de apărare. Iar când poziţia socială, statutul prosper datorită unui cont bancar, al proprietăţilor, al jobului tău te scot din orice raportare la Dumnezeu, de care uiţi, atunci te crezi "nemuritor". Nu te mai gândeşti la moarte.

Bogatul din parabolă uită cu totul de timp crezând că va fi veşnic şi de aceea îşi face planuri pentru "mulţi ani". De acum vrea să se bucure în mod egoist de averea sa, urmând să-şi găsească fericirea în a mânca, a bea, a-şi face poftele...

În culmea succesului său, Dumnezeu, însă îl numeşte "nebun", foloseşte un cuvânt greu, pe care îl întâlnim de puţine ori în Sf. Scriptură. Dar oare este nebun? Nu aceasta este şi concepţia noastră despre succes? Nu aceasta este reţeta succesului, să ne extindem afacerile, să ne înmulţim proprietăţile. Câţi dintre noi nu se regăsesc măcar parţial în acest bogat? Mântuitorul a rostit această pildă în auzul mulţimilor. Erau acolo şi săraci şi bogaţi. El nu dorea să-i jignească pe bogaţii care-L ascultau, ci dorea doar să-i facă să înţeleagă cât de efemeră este bogăţia în această viaţă. Dacă săracii se simţeau în nesiguranţă cu privire la ziua de mâine, din ce Iisus le spunea, reieşea că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mai mare. Şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau faliment în afaceri, şi ei erau pândiţi de moarte în fiecare clipă. Căci eşti nebun să crezi că tu eşti stăpânul vieţii tale, că poţi să păcăleşti bătrâneţea, moartea şi veşnicia scoţând din ecuaţie pe Dumnezeu.

Numai El stăpâneşte toată existenţa, iar adevărata bogăţie este cea interioară, cea cu care pleci în suflet din această lume.

Nebunia de care vorbeşte Mântuitorul nu se referă la faptul că omul şi-a strâns o anumită avere, ci că s-a îngropat în averea sa. Speranţele lui au devenit pur terestre, îi place numai aici, cu banii lui, cu viaţa lui de huzur şi plăceri şi nu doreşte îmbogăţirea în Dumnezeu.