E linişte. Nimeni afară. Cu toţii se odihnesc, fiecare în camera lui. Urmăresc ştirile la televizor, citesc rugăciuni sau povestesc. Numai domnul Vasile Schwartz este întrerupt de la activitatea lui zilnică. Am vrut să îl vizităm. De curând, a împlinit 90 de ani şi pentru asta îi mulţumeşte în fiecare zi lui Dumnezeu. A ales să vină aici, la Unitatea de Asistenţă Medico-Socială Sălişte ca să nu fie o povară pentru fiica lui, Adriana, pentru că - spune el - "Eu mi-am trăit viaţa. Să o las şi pe ea să o trăiască". Viaţa lui a fost una cu obstacole. Frumuseţea ei a constat în soţia lui, pe care, însă, a pierdut-o acum 16 ani, când s-a ridicat la ceruri. Înainte de a se căsători cu ea, a trecut testul maturităţii. şi nu a fost vorba de vreun examen pe hârtie, ci de supravieţuirea în lagărul de muncă de la Doaga, de lângă Focşani, unde a fost deportat, evreu fiind, când a împlinit 18 ani.

Îl găsim în picioare, în faţa televizorului, ascultând ştirile. Întinde mâna ca să se prezinte şi ne invită să ne aşezăm pe cele două scaune din camera sa. Domnul Schwartz se aşază pe pat. Spune că nu este pregătit pentru interviu şi că trebuia să se bărbierească, dar că vrea să îşi deschidă filele vieţii sale şi că ne dă voie să le "citim". El vrea doar să le... "recitească". Nu toate rândurile sunt pline de bucurii. Pe unele, poate, nici hârtia nu le suportă, pentru că adună suferinţe cumplite şi de neuitat.
Mama, eroul din viaţa lui
Vasile Schwartz este clujean. La câţiva ani de la naştere, s-a mutat la Turda. "M-am născut demult. Aproape c-am uitat. Dar uite că încă nu, nu am uitat. Pe 27 februarie 1925. Acum am sărbătorit, aici, 90 de ani", spune domnul Schwartz. Nu s-a putut bucura de mângâierile ambilor părinţi, pentru că tatăl  lui a plecat în Argentina când el avea numai doi ani. "Ne-a părăsit. Eram doi copii. Am crescut cu mama. Ea nu s-a putut recăsători, pentru că tata nu a acceptat divorţul de ea. La evrei, trebuia să aduci un certificat de la rabinat cum că ar fi fost de acord cu divorţul, dar nu a fost. Dar mama ne-a crescut foarte bine. A murit la 100 de ani, fără 21 de zile", povesteşte eroul nostru.
Ghinionul de a avea 18 ani
Când a împlinit 18 ani, a fost dus în lagărul de muncă de la Doaga, unde erau circa 2.000 de prizonieri. "Eram cel mai tânăr de acolo. Cred că nu mai trăieşte nimeni din cei care au fost acolo", spune domnul Schwartz. A fost închis acolo 18 luni şi obligat să facă grinzi de beton pentru front, lungi şi de zece metri, pentru cazemate, care erau trimise pe frontul ruso-german. O zi în lagăr era o zi în Infern. Munceau toată ziua, de mâncare primeau puţin, iar seara se odihneau pe un pat dintr-o scândură, acoperită cu o pătură. Erau paturi suprapuse, iar ca saltea aveau un rând de paie şi se înveleau cu încă o pătură. "Trai greu, foarte greu am dus", spune evreul. La cei 18 ani, deşi era în puteri, se lupta să trăiască fără să aibă parte de medic sau de o alimentaţie bună. "Aveam, la prânz, o ciorbă şi un felul doi. Ciorba era în fiecare zi la fel. Dar, aşa, ne-am învăţat cu ciorba la cazan. Dacă nu mâncam orice ne dădeau, nu supravieţuiam", adaugă.
Frica de mitralieră şi foamete
În lagăr, pericolul pândea în fiecare zi. Îşi aminteşte şi zilele de dinainte de 23 august 1945, ziua eliberării lagărului. "Nemţii aduseseră acolo nişte prizonieri ruşi. Au montat o mitralieră pe cabană şi spuneau că dacă cineva voia să fugă trăgeau. Ne aşteptam în fiecare zi să ne lichideze", povesteşte domnul Schwartz, strângându-şi mâinile. Dar 23 august a venit fără să îi ia viaţa: "Ei au fugit mai repede decât noi. şi ăsta a fost norocul nostru". Un alt pericol era foametea care, oricând, putea să ia viaţa celor slabi.
Un vis neîmplinit
După eliberare, s-a întors acasă, în Turda. A început să lucreze ca muncitor necalificat şi a cunoscut-o şi pe cea care avea să îi devină soţie. După ce a absolvit şcoala de Ofiţeri de Miliţie, a fost repartizat la Sibiu, unde i s-a oferit un post. Aici, a lucrat şapte ani ca poliţist, după care s-a îmbolnăvit, având de două ori hemoragie internă. După trei ani, s-a reapucat de muncă. Dar a lucrat în domeniul administrativ, în timp ce soţia era funcţionară. Cu ea avea să sărbătorească, acum 16 ani, nunta de aur. "Ne pregătisem şi cu verighete şi cu tot. Mai aveam câteva luni până la nuntă. Dar a murit...", povesteşte domnul Schwartz, cu ochii  în lacrimi. 11 martie a fost ziua în care şi-a înmormântat sufletul-pereche. "Azi (n. r. miercuri) am sunat-o pe fiica mea să meargă să îi aşeze o floare", continuă.
La Sălişte, o nouă familie
Acum doi ani, a suferit un accident de maşină, în urma căruia a făcut o operaţie şi i-a fost scos un rinichi. Recuperarea a făcut-o la Unitatea de Asistenţă Medico-Socială Sălişte. De atunci, şi-a creat o imagine plăcută a vieţii, aici. Aşa că, acum opt luni, a decis să se mute definitiv la Sălişte. "Nu am vrut să fiu o povară. Le-am zis fiicei mele şi soţului ei: <>. Am spus că eu vreau să vin aici", povesteşte cu un uşor zâmbet domnul Schwartz. Este mulţumit de viaţa lui în noul cămin şi nu regretă nimic. Îşi împarte camera şi minutele cu colegul său, Ioan Costea, care, de curând, a fost operat la picior. "Mai povestim, ne mai uităm la televizor. Mâncăm împreună. E bine", încheie domnul Schwartz. Iar despre experienţa în lagăr... Spune că niciodată nu va putea şterge din memorie acele luni. "Nu se poate uita aşa ceva, din păcate".