...La un capăt al străzii, sub pământ, se află urmele a două vechi biserici, iar la celălalt, fundaţiile misteriosului Dragoner­wacht. Pe locul lui iese din pământ o contemporană butaforie, fără legătură cu siteul istoric. În gene­ral, strada 9 Mai are aspect provincial, cu mici şi vremelnice magazine, o cale cu sens unic spre gară şi autogară. O stradă a săracilor, anostă, fără identitate, care se termină în pustietatea Pieţei Gării. Generoasă, tradiţia afirmă că este cea mai veche stradă din Sibiu.

 

Miza efortului reconstituirii istorice a fost însă alta: reabilitarea unei case arătoase, aşezate nefiresc în fundul curţii, în mod cert sinagogă prin 1850; mai mult, ea a fost speculată istoric drept centru religios al evreilor sibieni în Evul Mediu. Cu ajutorul unor prieteni şi colaboratori saşi, am ajuns la desluşirea situaţiei etnice din secolul al XVIII-lea, jumătatea secolului XIX fiind mai darnică în informaţii de acest fel. Mai întâi însă arheologia.

 

Arheologia străzii

 

Câteva fragmente ceramice descoperite în săpăturile arheo­logice de la Biserica Francis­canilor nu pot dovedi decât că în împrejurimi, cel mai sigur pe tera­sa de sus era o aşezare preistorică.

Un final de capitol al cercetărilor arheologice şi istorice de pe strada 9 Mai (Elisabetgasse) porneşte de la un raport de asistenţă în iarna lui 2011-2012. Săpătura de cablare electrică a părut superficială (0,70-0,90 m) şi s-a adâncit în terenul în general deja folosit pentru alte cablări. Excepţional, traseul şanţului a inter­sectat şi substrucţii de locuinţe. Multe clădiri păstrează structuri de zidărie, chiar frontoane din Evul Mediu sau din perioada premodernă. Schimbările în timp au privit recompartimentarea corpului de clădire dinspre stradă şi extinderea spre curte a spaţiilor anexe, situaţie observată de exemplu la casa cu numărul 10 de pe această stradă.

Casa cu nr. 28

 

Vechea casă avea faţada cu un 1,10 m ieşită faţă de cea actuală. Fundaţia casei vechi, din cărămizi, dezgolită de săpătură, a fost urmărită până la adâncimea de 80 cm faţă de trotuar. În colţul încăperii s-a păstrat o oală de bucătărie cu gura în sus. Astfel de situaţii au apărut şi pe învecinata stradă a Ocnei. Există relatări în literatura de specialitate despre depunerea placentei sub podea în astfel de oale.

O observaţie stratigrafică ne leagă direct de istoria generală a locului: fundaţia casei a intersectat la adâncimea de 80 cm urmele primelor locuinţe, un strat de depunere cu arsură.

 

Casa cu nr.7

 

Fundaţia vechii case ieşea din frontul actualei case pe o lungime de 6,40 m. Zidul din piatră şi cărămizi se adâncea de la 0,60 m de nivelul actual de călcare. Con­strucţia veche din material durabil a fost distrusă prin incendiu.

Casa cu numărul 10

 

Accesul în interior mi-a fost permis colegial. Mulţumesc şi arhitectului restaurator de la care am preluat planul parterului. Sub zidul care desparte demisolul de parter se află o zidărie formată dintr-un rând de cărămizi. El a fost amenajat în solul medieval. O incintă medievală de 1 X 1,20 m, cu zidul din cărămizi lipite cu lut, se afla pe aliniamentul străzii. Depunerile arheologice au avut în componenţă chirpici şi arsură, urmele amenajărilor din lemn şi lut.

 

Casa cu numărul 21

 

Clădirea actuală, ridicată prin anii 30-40 ai secolului XX, supra­pune o casă din care am văzut în săpătură pavajul din cărămizi suprapuse ale unei camere cu o latură de 5 m, mărginită înspre curte de un zid masiv, lat de 1 m.

În curtea casei, la 1,30 m adân­cime, a apărut pavajul din că­ră­mizi al unei amenajări subte­rane, cu  ziduri din material mixt, late de 0,70 m. Încăperea avea 1,40 m lăţime. Peste pavajul inferior s-a aşezat un strat de lut galben apoi arsura (strat gros de 40 cm), care a pus capăt amenajării medievale. Sub nivelul de construcţie al casei medievale este pietriş de râu până la -1,30 m. A existat în cursul evoluţiei casei şi un pavaj cu cărămizi hexagonale, astfel de cărămizi fiind surprinse în demolare.

 

Casa cu nr.  23

 

La limita cu casa nr. 21, a fost dezvelit un zid din cărămizi late de 6 cm, ieşit mult, cu 2,50 m faţă de aliniamentul actual. La colţul zidului lung de 3 m a fost fixată în fundaţie o piatră mare, semn al unui acces protejat.

Stratul de construcţie al casei actuale, la -0,40 - 0,50 m de nivelul actual, arată că ultimele construcţii s-au înălţat pe un teren mlăştinos. În faţa intrării, la 0,60 m de frontul actual, se află un alt segment de  zid îngust (0,25 m lăţime). Stratul lui de demolare este la -0,30 - 0,40m faţă de nivelul actual.

 

Observaţii stratigrafice. În gene­ral, sub cota de săpătură (-0,80 m), în şanţul constructorilor aflat la 0,50 - 1,50 m de zidul caselor, există un strat de pământ negru, mâlos, iar deasupra lui nivelul de pietriş cu urme ale materialelor de construcţie. Un nivel de pământ mâlos este observabil de la adâncimea de -0,50 - 0,60 m.

În terenul adiacent casei cu                   nr. 26, între -0,60 - -0,80 m am văzut un strat de pământ cu arsură, suprapus de nivelul de construcţie al casei. Şi la casa cu numărul 7 a fost evident un strat de arsură la adâncimea de 0,60 m şi sub el pigmenţii de mortar lăsaţi de constructori.

La intersecţia dintre străzile 9 Mai şi Felinarului, un strat relativ consistent (între -0,40 - -0,80m) de pământ brun-mâlos cu fragmente ceramice medievale ilustrează acelaşi teren marcat de viituri, alu­viuni şi alte sedimente ce dove­desc prezenţa apei. Urme de pavaj din pietre de râu am observat doar în zona casei cu numărul 1, la adâncimea de 0,40 - 0,50 m.

 

Să încerc câteva concluzii, adică progresul în cunoaşterea istorică realizat prin observaţiile arheolo­gice. Aliniamentul caselor de pe strada 9 Mai, o arteră importantă a oraşului medieval, nu s-a schim­bat cu mult. Urmele de substrucţii din afara aliniamentelor (zidărie superficială din cărămizi) desco­pe­rite de săpătură aparţin probabil unor spaţii comerciale deschise, amenajări specifice caselor de  negustori, în  număr mai mare pe terasa superioară a oraşului.

 

Succesiunea clădirilor din piatră şi cărămizi peste cele din lemn se repetă în toate locurile unde săpă­turile arheologice sau mecanice au permis observaţii. Situaţiile clare, relevante pentru importanţa siteului au fost înregistrate numai la capătul străzii, spre turnul de poartă. Biserica din piatră a mă­năstirii franciscanilor a fost prece­dată de o construcţie din lemn. Situaţia de vizavi, unde biserica suprapune o construcţie civilă, ridică un semn de întrebare asupra preciziei identificării clădirii de lemn de sub biserica mănăstirii franciscanilor. Literatura de spe­cialitate cunoaşte multe succe-             siu­ni: capelă din lemn-biserică din piatră- la începutul istoriei comuni­tăţilor de călugări. Evident, ambele construcţii din lemn incendiate pot fi uşor datate în secolul al XIII-lea, cea de sub ctitoria franciscanilor, chiar în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

 

Aşezarea mănăstirilor a  ţinut seama de aliniamentul străzii. Mănăstirile de călugări cerşetori erau aşezate la periferie, dar în legătură cu comunitatea civilă. Chiar zidul de incintă al mănăstirii dominicanilor, dincolo de viitorul turn, se află pe direcţia dată de strada numită mai târziu Elisabeta, probabil după turnul de poartă. Şirul caselor se termina la sfârşitul secolului al XIII-ea cu cele două biserici. Un eventual sistem de protecţie (de apărare) a comunităţii oraşului nu a lăsat urme în teren.

Situaţia în care aliniamentul caselor se păstrează de la început a fost observată arheologic şi pe strada Faurului, în continuarea străzii analizate. Un singur pinten de zidărie a ieşit în afara casei de la colţul cu strada Turnului.

 

Realitatea istorică generală poa­te fi sugerată de casa cu numărul 11 de pe strada Avram Iancu, unde clădirea din piatră a ocupat un teren exterior, adică s-a extins spre strada unde se afla groapa de provizii a locatarilor.

 

Din nefericire, nu cunosc situaţia de la alte case, iar posibilitatea unor viitoare investigaţii arheolo­gice este redusă. În curţile în care şanţul de cablare a intrat în inte­riorul caselor de pe strada 9 Mai nu am văzut urmele unor eventuale construcţii din material uşor, lemn şi lut. Există o excepţie: în subsolul gangului de intrare a unei case au fost descoperite oale cahle întregi, iar săpătura de cablare de acolo a intersectat stratul de pământ cu chirpici ars. Oalele-cahlă sunt din cele alungite, din pastă grosieră, de o calitate inferioară, aşa cum au apărut şi în descoperirea din Piaţa Huet. Cu alte cuvinte, aparţin primului orizont de locuire: a doua jumătate a secolului XII, prima jumătate a celui următor. Lotul de oale-cahlă în discuţie, diferite de ceramica de bună calitate general cunoscută în arheologia medie­vală, ridică aceeaşi problemă istorică: ce teren a  fost locuit mai întâi, cel de sus sau cel de jos. La întrebarea unde a fost mai intensă locuirea de început răspunsul e neevaziv: Piaţa Huet, unde au existat (coexistat) biserica paro­hială, prepozitura, sediul comitelui şi fortificaţiile lor. Instituţiile au fost  de primă însemnătate pentru colo­nişti în situaţia unei aşezări cu meni­rea de centru religios şi administrativ. Raportarea locuirii de pe terasa de sus cu terenul de mai jos trebuie să aibă în vedere geografia locului; terenul viitoarei pieţe Huet, o poziţie dominantă, era mai uşor de apărat. Zona mlăşti­noasă adiacentă Cibinului, micilor afluenţi şi braţe se întindea până sub terasă; chiar amenajarea construcţiei din lemn şi a cimitirului de sub Spital trebuiau să ţină seama de natura solului. Prima activitate a coloniştilor a fost amenajarea terenului: desecarea unor zone, crearea unor reţele de canale ce au preluat cursurile de apă naturale,  chiar izvoarelor.

 

Sugestivă este marcarea pe un plan de la mijlocul secolului al XVIII-lea a cursurilor de apă de pe cele două axe principale de circulaţie aferente terasei de sus şi celei de jos şi a legăturilor dintre ele. Siste­matizarea terenului şi amplasa­men­tul caselor sunt rezultatul coordonării colectivităţii de către un for conducător în care nu putem recunoaşte nici prepozitura, nici comitele cu alte atribuţii decât cele locale. Acest plan de sistematizare s-a închegat în timp, ţinând seama de geografia locului şi interesele politice (ale prepoziturii şi comi­telui), dar şi de cele economice. Trecerea de la casele din lemn la cele din material durabil la cumpăna secolelor XIII-XIV este un efort ce a impus şi o mai bună sistematizare.

 

Configuraţia străzii mai târziu numite Elisabetgasse a ţinut seama de amplasarea la capăt a celor două biserici şi de pârâul de pe mijloc. Biserica mănăstirii franciscane şi cea dedicată Sf. Elisabeta sunt pe direcţia străzii, iar zidul de incintă a ultimei este şi azi pe aliniamentul străzii.

 

Pe planurile din secolul XVIII, pârâul şerpuieşte pe strada al cărei aliniament a fost tras cu rigla. În realitatea evidentă şi azi, strada şi clădirile şerpuiesc, semn că locui­torii şi-au aşezat casele păstrând o distanţă de siguranţă faţă de pârâul ce putea lesne să se reverse.

Râmâne doar să atrag atenţia asupra unei realităţi arheologice importante în economia analizei istorice a secolelor de început ale aşezării săseşti.

 

1. Spitalul din secolul al XIII-lea a fost poziţionat  în funcţie de intrarea în cetatea de sus, la una din porţi. Pe la vest exista o legătură directă cu sistemul general de comunicaţie. Şi mai important este faptul că spitalul vechi se înscrie în sistematizarea locului în funcţie de reţeaua de pâraie. Un astfel de pârâu era colectat de cel de mai jos ce curgea pe Elisabetgasse.

2. Construcţiile din lemn de pe străzile 9 Mai şi Avram Iancu, mai bine cunoscute arheologic, se află sub casele din material durabil, frontul fiind retras spre interior.

3. Frontul clădirilor actuale nu a suferit modificări decât în câteva cazuri. Cele surprinse de săpătu­rile de cablare se datorează demo­lării amenajărilor negustoreşti  dinspre stradă. Ele spărgeau liniaritatea frontului şi dinamizau volumetria.

4. Legătura dintre strada 9 Mai şi Piaţa Mică este evidentă. În dinamica colonizării (valuri de colonişti, succesiune de instituţii) raporturile cronologice se nuan­ţează, iar comunitatea contribua­bililor apare necesară de la înce­put.