12 fiice, una mai interesantă decât cealaltă, numără pe degete fiecare "tată" an. Aşa s-a întâmplat până acum şi aşa este şi în 2013. Şi dacă fiecare dintre noi are în casă, în portofel sau pe birou câte un calendar, la fel se întâmpla şi cu vechii oameni, cei din lumea satului. Încărcate de magie, practici ritualice şi superstiţii erau calendarele populare, ele fiind şi cele care le "spuneau" oamenilor când să plece sau să "vie" cu oile de la munte, care e cel mai bun moment pentru adunat ierburi de leac sau scos stupii, când e vremea cositului, a însurătorilor, când trebuie să se ferească de descântece şi de deochi.
12 luni şi mai interesante decât ale noastre număra pe degete lumea satului, al cărui calendar era precum o explozie de culoare, dragoste de viaţă şi personaje fabuloase des­prinse din lunile lui Gerar (ianuarie), Făurar (februarie), Mărţişor (martie), Prier (aprilie), Florar (mai), Cireşar (iunie), Cuptor (iulie), Gustar (august), Răpciune (septembrie), Brumărel (octombrie), Brumar (noiembrie) şi Undrea (decembrie).

Gerarrrrrrrrrrrrrrr

Aşa gheţărie mare aduce cu ea prima lună a anului, încât clănţănitul dinţilor, nasul roşu, degetele şi picioarele bocnă        i-au determinat pe oameni s-o poreclească Gerar. Aşezat sub semnul zeului roman Ianus, cel cu două feţe, Gerar, cunoscut şi ca Ienaiu, priveşte şi în urmă, spre anul care tocmai s-a încheiat, dar şi spre anul care a început, cu cealaltă faţă.
Gerar îi făcea să tremure de frig şi pe oamenii satului, care, în ciuda viforului îngheţat al lunii, se asigurau prin practici şi ritualuri că anul care tocmai a început va fi unul mai bun decât celălalt, cel mai întâlnit în această perioadă fiind cultul lupilor. Lupul...era un animal aproape fantastic pentru români, care credeau că  avea capacitatea de a le aduce forţă şi noroc, dar care avea şi o latură feroce, de temut, mai ales în rândul păstorilor, ce aveau grijă să "facă pace" cu el încă din prima lună a anului.
Gerar însă nu e responsabil doar cu scosul lupilor din pă­duri, ci aduce cu el o pleiadă întreagă de "personaje" ferme­cătoare. Primul care intră în scenă, pe 1 ianuarie, este Sfântul Vasile, Sânvăsâi cum i se spunea în popor şi care în lumea satului deschide gene­raţia sfinţilor tineri. Norocos, pentru că la împărţirea sărbă­torilor a primit chiar prima zi a anului, Sânvăsâi este consi­derat un fecior holtei, împărat al iubirilor care joacă şi cântă. Sărbătoarea lui nu vine ori-şi-cum, pentru că în noaptea Sfântului Vasile timpul era prielnic magiei şi ghicitului viitorului, superstiţiile fiind numeroase, multe fiind legate de căsătorie. Aşadar, în lumea veche a satului exista credinţa că de aude o fată un câine lă­trând, în noaptea lui Sânvăsâi, acolo se va mărita. Iar de câinele era bătrân, mirele ei ar fi tomnatic, şi tinerel, dacă "lătrătorul" cu blană era de vârstă fragedă.
Sfântul Vasile este doar deschizătorul de drum, pentru că în deplin acord cu Calen­darul Creştin Ortodox, calen­darul popular consemna pe 6 ianuarie, Boboteaza. Sărbă­toa­rea nu era aşteptată fără pregătiri prealabile, pentru că în ajunul ei, deci în 5 ianuarie, se ţinea post negru până seara, când se mânca doar grâu fiert îndulcit cu miez de nucă. Aşa se pregăteau sătenii pentru marea sărbătoare, pentru ca în dimineaţa de Bobotează să ia agheasma într-un vas legat la gură cu un buchet de busuioc, căline, măciulii de scaieţi şi o lumânare care arsese în timpul slujbei şi o turnau în fântână, în butoaiele cu vin sau ţuică, în putinele cu varză sau pe carnea de la Ignat. Tot acum se aprin­deau focuri însoţite de strigături, zgomote şi împuşcături, menite să sperie duhurile rele. Nici lupii nu erau uitaţi, oamenii vechi fiind convinşi că hăuli­toarele animale sunt singurele care îi pot vedea pe diavoli, pe care îi aleargă şi îi sfâşie cu colţii.
Dar vremea sărbătorilor nu se opreşte aici, pentru că în 7 ianuarie lumea satului îl prăznuia şi încă îl prăznuieşte pe Sfântul Ioan Botezătorul, Sânt Ion. Considerat protectorul copiilor, pe care îi ap[ră de primejdii şi nu îi lasă să moară nebotezaţi, Sânt Ion avea pentru oamenii vechi putere şi asupra gerului, care, "botezat" de Sânt Ion îşi pierde din putere, şi se înmoaie.
Iar pe 16 ianuarie vine vremea lui Sân Petru de iarnă, cunoscut şi ca Sânpetrul lupilor. În această zi, din mijlocul lui Gerar, se credea că se adună lupii, care, în haine îşi cheamă "protectorul".  Sân Petru de iarnă îi aude şi, călare pe un cal alb merge în pădure pentru a le împărţi hrana, ce constă, de cele mai multe ori în miei, oi sau capre, lăsate de săteni. Acesta era modul prin care oamenii se puneau la adăpost de furia jivinelor, pe care le împăcau. Sânpetrul lupilor nu era, însă, doar stăpânul lupilor, ci şi un protector al oamenilor pe care îi ferea de boli, arsuri şi dăunători.
16 este zi de sărbătoare în popor, dar nici 17 ianuarie nu se lasă mai prejos, acum fiind vremea Sfinţilor Anton şi Tănasă, cunoscuţi în lumea satului drept "Atanasii". În această zi, de vroiai să fii ferit de ameţeli, "boala copiilor" şi de pojar, trebuia să ai grijă să nu lucrezi nimic.
Fascinanţi sunt, tot în luna lui Gerar, şi Filipii de iarnă, con­semnaţi pe 29 ianuarie, în calendarul popular;  sunt, şi ei, patronii lupilor. În această zi către sfârşitul lunii era bine ca femeile satului să coase gurile sobelor pentru a lega gurile lupilor.

Micul Făurar

Odată cu plecarea lui Gerar din calendare,  Făurar îi pregăteşte pe oamenii satului pentru o sumedenie de zile nu mai puţin importante. Acum e vremea fierarilor, a meşterilor care, cu gândul la primăvară şi la muncile câm­pului, pregătesc încă de pe acum cuţitele plugurilor. Acesta este şi motivul pentru care vechii oameni l-au denumit pe februarie, Făurar. Tânără şi frumoasă e luna februarie, scurtimea sa făcându-i pe oameni să fie convinşi că Făurar este un frate mai mic al lunilor anului.
Acum încolţesc primele gânduri de primăvară, în fe­bruarie încheindu-se şezăto­rile deci şi distracţiile tinerilor. Îngrijirea vitelor şi pregătirea seminţelor stau în mijlocul preocupărilor sătenilor, care îşi fac timp şi pentru a-şi vedea de sărbătorile din calendarul popular. Prima zi a lui februarie aduce Arezanul sau Gurbanul Viilor, un ceremonial bahic, de origine tracică, ce se desfă­şura la plantaţiile de viţă-de-vie. Arezanul reprezenta, de fapt, ziua morţii Anului Vechi şi renaşterea Anului Nou Viticol, bărbaţii împodobindu-şi sănii­le şi caii cu corzi de viţă. Dar dacă Gurbanul Viilor era primul consemnat, în cea de-a doua zi a lui Făurar era vremea Zilei Ursului, dată la care, în calendarul creştin ortodox se celebrează Întâm­pinarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În 2 februarie, Ursului, animal respectat, nu i se pronunţa numele, fiind doar "Ăl Bătrân", dar i se oferea o halcă de carne. Umbla o vorbă prin lumea satului cum că în ziua asta ursul iese din bârlog pentru a-şi vedea umbra pe zăpadă. Iar de e frig sau ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul şi pleacă prin pădure, dar dacă reuşeşte          să-şi vadă umbra, intră la culcare la loc, pentru că iarna va mai ţine 40 de zile.
Şi sărbătorile nu se opresc aici, pentru că în 10 februarie e vremea lui Haralambie, Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni din calen­darul creştin ortodox, patronul bolilor în calendarul popular, pentru ca în 11 februarie să vină ziua lui Vlasie, Sfânt Mucenic, protec­tor al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. Cei ce se preocupau îndeosebi de această sărbătoare erau agri­cul­torii, care se asigurau că-şi feresc holdele de stricăciunile aduse de păsări, dar şi femeile însărcinate care ţineau sărbă­toarea pentru a nu naşte copii cu malformaţii.
Făurar nu aduce cu el doar amintirea ursului şi a primăverii, ci şi o doză bună de dragoste. Iubirea capătă chip în 24 februarie, când, în calendarul popular este consemnat Dragobetele. Tânăr şi frumos, ameţit de dragoste el este patronul iubirii şi al bunei dispoziţii. Fiu al Babei Dochia şi cumnat al eroului vegetaţiei, Lăzărică, Drago­bete apare în unele tradiţii drept Cap de primăvară, pe 24 februarie păsările apucându-se de construit cuiburi. Tot acum oamenii vechi credeau că fetele şi băieţii trebuie să se întâl­nească pentru a fi îndră­gostiţi pe parcursul întregului an.
Eh, şi Dragobetele nu um­bla singur, el fiind însoţit în peri-plurile sale de Dragostele, nişte zâne care îi aşteptau pe muritori în cele mai surprinz[toare locuri. Dragostele le susurau tinerilor îndrăgostiţi cuvinte de dragoste la ureche, pentru a-i ajuta să-şi cucerească iubirea.