Am urmărit anul acesta un tânăr scriitor- născut în 1991, la Salva- prin care am putut înregistra cu bucurie evoluția în scriitură a unei generații noi și curajoase de teologi. L-am prezentat și altă dată pe Părintele Iuliu-Marius Morariu sau Părintele Maxim, un muncitor fără seamăn în scriitură și în arhivarea unei culturi misionar- cultural- pastorale de care avem mare nevoie. Acum, spre sfârșit de an, au apărut trei volume ale sale: Autobiografia spirituală- între teologie și actualitate (Reîntregirea, Alba Iulia, 2021, 190 pg.), Virgil Gheorghiu și Monica Lovinescu. Conflictul Orei 25 reflectat în dosarele Securității (Ed. Eikon, București, 2021, 162 pg.) și Self -knowledge and theology – studies in spiritual autobiography ( Ed. Argonaut/ Cluj Napoca și Symphologic Publishing, Gatineau/ Canada, 2020, 144 pg.). Nu mă entuziasmez ușor dar scriitura acestui autor prinde bine în contextul pastișării istoriei și irizării cu false efecte de mistagogie a lumii teologice. Suntem dinaintea unor volume care continuă căutările acestuia în care ne-a invitat și pe noi, din timp și cu timp. Nu întâmplător topul Stanford îl situa între primii 2% dintre cercetătorii din lume în domeniul său (history). Se împlinesc sub ochii noștri de cititori orizonturile unor așteptări împlinite și recunosc că dacă volumul despre Autobiografia spirituală îmi era, oarecum, la îndemână prin lectura compactă a tezei sale de doctorat (Repere ale autobiografiei spirituale din spațiul ortodox în secolele XIX și XX: Ioan de Kronstadt, Siluan Athonitul și Nicolae Berdiaev, Iași, Ed. Lumen, 2019) și prin introducerea semnată de Părintele Teofil Tia, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă de la Cluj- Ce au simțit cei cărora li S-a arătat Dumnezeu? – Paradigme recente de „metabolizare” a experiențelor mistice (pp. 7- 18) – precum și de propria lămurire asupra parcursului propus- Cuvântul autorului (pp. 19-22)- bucuria cea mare mi-a adus-o volumul care dezvăluie conflictul- ieftin și tipic orgoliilor românești- dintre Monica Lovinescu și Părintele Virgil Gheorghiu. Etichetarea și izolarea sa de către o stângă incredibil de insalubră, susținută jenant de o dreaptă tremurând încă de emoțiile fostei sale puteri face din omul Virgil Gheorghiu o rană deschisă pe care documentele Securității ne-o prezintă în eviscerarea administrativă cea mai simplă. O carte de anatomie a deziluziei ori, dacă vreți, a iluziilor unei lumi pretins libere. Efortul Părintelui Maxim nu este spre disculparea sau inculparea vreunuia din protagoniștii momentului 1953- ci spre identificarea cadrelor istorice și documentare a unui conflict care, în mod normal, nu ar fi trebuit să fie decât o ceartă între două voci autentice ale românismului din Franța. Malițiozitățile nasc orgolii iar orgoliile fac victime. Pare că lecția e neînvățată până astăzi. E o cheie de smerenie aruncată din plin în valul parcurgerii documentelor, o iconologie a uciderii din culpă a unui destin. Face autorul cumva și în cercetarea sa nu caută dreptatea ci adevărul nud, oferit de cea mai de nedorit arhivă. Să spun că bibliografia și anexa fotografică închid cercul unei cercetări extrem de serioase mi se pare desuet și totuși, în ciuda unei tipăriri simple, se simt în fotografii tușele de viață și moarte din chipul Părintelui Virgil Gheorghiu ca și strălucirea de bucurie a realizării unei cărți- oricum am întoarce-o- paradigmatică pentru înțelegerea Războiului care pare că nu mai trece. Studiile în limba engleză privind autobiografiile spirituale descoperă deschiderea ecumenică a cercetării, alături de potențialul ortodox al propunerii cercetării, Părintele Maxim vizând și chipurile de lumină ale Sfintelor catolice Faustina Kowalska și Teresa de Calcutta- o iconologie aparte a educației în Harul luii Dumnezeu a omului modern, uitucul de sfinți. Scrise cu un tonus remarcabil (inclusiv traducerea în engleză a ultimului volum realizată de Anca-Ioana Rus reține forța textului) ele pot deveni modele de exprimare a teologiei și mai ales a teologiei cu acces la cultură și istorie. Reflectând asupra eforturilor de a ni le oferi n-avem cum să nu ne bucurăm și să sperăm, în cel mai adânc înțeles, că integrarea autorului în misiunea Ortodoxiei românești în Canada nu ne va lipsi de un autor care, cred, merită citit cu prisosință.