Nu-l urâţi. Lăsaţi haterii să facă spume. Ştiţi doar că vorbitul e, de fapt, un har. A grăit ce-a născocit mintea altora. Când n-ai copii, de unde poţi să ştii cum e să ai? E ca trăitul într-o grotă: cine să-ţi deseneze soarele, să-ţi facă bezna ţăndări? Să-l poţi barem imagina mijind prin ungherele minţii. Familia e, fără aşa un dar, sluţită. E o scară spre cer cu trepte lipsă. Constituţia a definit-o după cum s-au priceput pricepuţii vremii. Pricepuţii de-acum o vor schimbată. Vor s-o ia la rindeluit pentru ca aşchia să sară departe de unchi. Să priceapă şi ciudaţii ăştia de rit vechi. Ciudaţi convinşi că doar femeia şi bărbatul pot crea viaţă dintr-o familie normală. Ciudaţi care, în loc de mall, merg la biserică. Ca să se roage. Cu mâinile împreunate şi nădejdea încredinţată unei fiinţe care stârneşte constant indignarea dintîiului inginer, deontologul neamului.

C-aşa i-au învăţat părinţii. Şi bunicii. Ba chiar şi străbunicii îşi nimiceau la fel fantasmele. Ori asta e calea fanatismului religios, a observat purtătorul de gânduri, Nevorbitul. Ori noi citez "trebuie să revenim la ce se numeşte toleranţă şi acceptarea celuilalt. Nu suntem toţi la fel". Corect. Unii "e" proşti, alţii "decât" nemernici. Unii-s normali, alţii profund anormali. De când a ajuns leac beteşugul? Doi ani ne-a tăinuit-o Nevorbitul provenit dintr-o minoritate, iată, etnică şi religioasă. Lucru bine tăcut. Oare dacă-n noiembriele ăla îşi făcea din toleranţă năframă, mai ieşea basma curată? Se mai opintea Diaspora să dea din feisbuci? Ce ne sperie azi? Nici măcar răul cel mare, câtă vreme ştim deja: cel mai bine e să alegem răul mai mic. Iar dacă-i musai, n-avem decât să-l luăm la tolerat.