Episodul I

După o călătorie care a durat aproape două zile de la plecarea de acasă, incluzând şi opririle în aeroporturi, am ajuns în sfârşit la locul mult visat, Christchurch – Noua Zeelandă. Rupţi de oboseală dar fericiţi că am pus din nou piciorul pe pământ, ne-am luat bagajele şi am început să ne uităm după un reprezentant al firmei de emigrare, dar
ia-l de unde nu-i. Conform înţelegerii încheiate, „cineva” ar fi trebuit sa ne întâmpine la aeroport, dar ghinion, nimeni nu era pe acolo. Simţeam o apăsare-n suflet, o stare de nelinişte. Nu aşteptam să mi se întindă covorul roşu, dar nici să fiu lăsat de izbelişte de firma pentru care chiar eu am făcut lobby. Aveam doua opţiuni, să ne cazăm la un hotel sau să apelam la un prieten, Tavi, primul român care şi-a stabilit reşedinţa cu câteva luni înainte în Ashburton, orăşel aflat la aproximativ 70 km de Christchurch. Am ales a doua variantă din motive lesne de înţeles, doream cu nesaţ ceea ce lăsasem acasă, o părticică a sufletului românesc şi cât mai multă informaţie legată de oameni şi locuri. Tavi împreună cu un alt concitadin, Iliuţă (al doilea sibian stabilit în zonă), au venit să ne pescuiască din aeroport, fiecare cu auto-ul său, „şi pe cai”, aşa cum îi şade bine călătorului. Era noapte deja şi destul de cald, ne aflam în plină vară. Drumul era neted ca-n palmă şi părea încadrat de licurici ce străluceau în lumina farurilor, parcă rulam pe o „pistă de avioane”.  În maşină am aflat că femeile nu sunt prea frumoase şi că neozeelandezii „vorbesc o ţărănească de engleză”, fapt consumat şi consemnat în Auckland. Am ajuns la destinaţie, primiţi cu dragoste şi căldură de Ioana, soţia lui Tavi.
În zilele următoare ne-am cumpărat şi noi un mijloc de transport pe patru roţi, (maşina e mai mult decât necesară în aceste locuri), cu care am plecat spre Christchurch, cu o ţintă clară, firma de emigrare. Acolo speram să aflu ce slujbă voi avea, deşi după cele întâmplate, presimţirile erau sumbre.
 Trebuie să fac o mică paranteză: până în '90 am mişcat riglele planşetei într-un institut de proiectări, peste 15 ani de experienţă în domeniul tehnic.  Am considerat acest fapt un atu în dobândirea unui job, dar pentru maestrul de ceremonii al ovinelor, Lyn Sparks, n-a contat. Acest trepăduş cu mâini murdare,  apropitar al dejecţiilor aflate în propria-i ogradă, culegea din ziare oferte de muncă, pe care le „vindea” apoi, solicitanţilor de vize, ca surse proprii de plasare pentru angajări. Nu mă întrebaţi cum am putut fi atât de idiot, încât să mă las dus de nas de unul care a ridicat nesimţirea la rang de virtute. Acest lucru l-am aflat de-abia la interviul cu  angajatorii, care n-aveau nici o idee cine e şi cu ce se îndeletniceşte păstorul de ţapi şi capre. Puneau întrebări şablon: „- Care este experienţa ta de lucru în NZ?”, „- Am venit în NZ doar acum, nu v-a spus Lyn?” „- în job-ul pe care-l oferim se cere experienţă neozeelandeză.” sau „- CV-ul tău demonstrează ca eşti mult prea calificat pentru poziţia oferită”. Nicicum nu era bine.
Patru, cinci luni am pierdut timpul în Christchurch, tăind frunze la câini, fără ca vreun membru al familiei să fi găsit un loc de muncă. Teancul de bani cu care am venit din România (casă şi maşini vândute) se subţia, trebuiau plătite chiria, utilităţile, mâncarea..., totul costa. Deznădejdea a început să-şi facă loc în suflet. Soţia şi fiul meu încercau din răsputeri să mă susţină moral: „las’ că totul o sa fie bine, Dumnezeu nu ne lasă”. Am ajuns să tai iarba aproape zilnic si s-o ud până se formau băltoace şi nu realizam ce fac.  Mă oprea Rodica mea. Plângeam pe ascuns şi înjuram apoi clipa în care am decis să plec aiurea. Soţia mea ştergea praful de pe mobilă, dimineaţa, la amiaz’ şi seara, iar fiul meu spăla maşina şi o lustruia, de parcă ar fi condus-o toată ziua prin noroi.
Îmi blestemam zilele pentru „rahatul” în care m-am băgat. Toţi ai casei doream să facem ceva pentru a ne putea cumpăra cinstit o pâine şi să nu ne mai gândim cum era ACASĂ, dar asta nu se putea atunci.
Tavi, Iliuţă făceau naveta, Ashburton-Christchurch, aproape săptămânal ca să ne vadă, să ne scoată din starea de apatie. În afară de ei, singurul om care mai ştia prin ce trecem era Crinu, prieten de-o viaţă, dar el se afla în Sibiu şi nu în Christchurch. Vorbele lui erau întotdeauna de încurajare, îmi atenuau puţin durerea din suflet.
Când speranţele-mi erau aproape năruite, m-a sunat Tavi. Îmi striga în telefon: „Marius ţi-am găsit de lucru! Un tip cu un business vrea sa te vadă”. Pe moment am „muţit”. Nu-mi  venea să-mi cred urechilor. „Dumnezeu nu ne-a uitat”, zicea nevastă-mea şi eu care-am hulit atât de mult...multe păcate trebuie că am.
A doua zi am luat interviul, iar după o săptămână am început activitatea, timp în care ne-am mutat calabalâcul din Christchurch în Ashburton, tot la Tavi.
Ca să ajung la locul de muncă, în Medven, trebuia să parcurg aproximativ 25 km pe un drum străjuit de copaci aliniaţi perfect şi tăiaţi milimetric şi pe înălţime şi-n partea cu carosabilul. Am aflat, mai târziu, că formau adevărate perdele protectoare de vânt. Totul arăta îngrijit, iarba tunsă scurt, drumul marcat ca la carte şi fără nici o gropiţă. Localitatea, gen staţiune la poalele munţilor, arăta îmbietor pentru turişti. Clădirea, ca de altfel toate atelierele neozeelandeze, era o construcţie metalică acoperită cu tablă zincată. Aici trebuia să-mi desfăşor activitatea ce consta în executarea unor cutii din fibră de sticlă, în care, după montarea lor în faţa caselor, se făceau conexiunile cablurilor electrice de înaltă tensiune. Mie-mi revenea misiunea de debavurare şi asamblare a componentelor. Munca nu era complicată, dar cel care o executa trebuia să fie protejat de praful toxic rezultat.
Cu câteva detalii am să încerc să-mi reconstruiesc imaginea. Peste hainele cu care veneam îmbrăcat de acasă, luam o salopetă din doc albastru. Chiar în prima săptămână am constatat că praful de sticlă îmi irita gâtul, mâinile până aproape de coate şi picioarele până aproape de genunchi. Aveam nevoie de acest job, aşa că am început să improvizez, „new fashion”: mi-am înfăşurat cu bandă adezivă gâtul în „stil Valentino”, mânecile în „versiunea Vogue”, şi partea de jos a pantalonilor „gen Armani”, până la bocancii jupuiţi cu care eram încălţat „sută la sută Alexander Mc Queen”. Pe cap mi-am pus o căciulă „a la grec”, mânuşi de cauciuc de „jurai că-s Gucci”, iar faţa mi-o acopeream cu o mască, cum o puteaţi vedea pe breter- ul sibian, la „Zara”. „N-am să dau în primire aici, aşa că până găsesc o altă slujbă, trebuie să rezist”, îmi spuneam în gând.
Eram doar doi angajaţi în toata firma, pe patron nu-l mai pun la socoteală.
În primele două luni am acumulat o mulţime de cunoştinţe legate de fibra de sticlă şi utilizarea ei, la care pot să mai adaug şi propria-mi abilitate, fapt ce mi-a adus şi un fel de promovare: pe lângă cutiile menţionate, am fost solicitat să execut şi reparaţii la fuzelajele aeroplanelor care au avut de suferit după o aterizare defectuoasă, sau la măştile unor maşini tamponate, foarte scumpe ca valoare de cumpărare. Se cerea acurateţe şi aşa am si lucrat.
Salariul era foarte mic, trebuia să completez plata dărilor cu bani din „puşculiţa românească”.
Protecţia împotriva prafului şi solvenţilor toxici era mai mult decât precară. Toate la un loc adunate mi-au dat de gândit: aveam acum experienţa de lucru neozeelandeză, şase luni bătute pe muchie, „experienţă lingvistică neozeelandeză”, eram apreciat de angajator... şi cu toate astea... a venit bomba. Ne trezim acasă într-o sâmbătă seara cu o vizită a patronului. Am crezut că din curtoazie vrea să-mi ofere o mărire de salariu, când colo, după ce m-a lăudat, ca popa la groapă, mi-a reproşat că-l stresez pe celălalt angajat, încercând să-l învăţ mai mult decât trebuie să ştie - omul lucra de vreo 10-15 ani acolo. La început am crezut că e o glumă, dar am observat imediat că interlocutorul meu vorbea serios.
 Povestea-i tristă de-a dreptul. Firma primise o comandă de execuţie din partea Salvamontului local: două lăzi cam de 2,5m lungime şi un 1m lăţime, din fibră de sticlă bine-nţeles, care urmau să se prindă de un elicopter, pentru transportarea persoanelor accidentate sau decedate, pe munte. Părţile componente asamblate, din plăci de lemn prefabricat, constituiau şablonul. Pe acesta se ataşa un fel de „zăpadă artificială” peste care se punea fibra de sticlă. Cotele cutiilor erau prezente pe schiţe, dar „colegul” meu, nu le prea avea nici cu descifratul desenului şi nici cu măsurătorile. Ca bun samaritean, om de suflet ce mai, l-am ajutat pe moftolog în toate astea, ba mai mult, am încercat să-l învăţ şi cum să folosească raportorul şi compasul, ambele agăţate de perete, ca ornamente. De abia atunci am realizat că toate arcele de cerc s-au trasat folosind găleata. Cote, ce cote? Alea erau aşa, „pur le fleur de cucu”, vorba Chiriţei. Au adunat „ciocoflendării” peste 50 de găleţi, de toate dimensiunile şi culorile, pe care să le utilizeze în acest scop: unde era o linie curbă, ia găleata, potriveşte-o şi trage linia la ochiometru, ca să dea bine.
 Auzi, experienţă neozeelandeză... !?
Continuarea în Tribuna din 3 decembrie 2019