Una dintre cele mai frumoase istorii românești este aceea legată de poezia feminină. Sau scrisă de femei, ca să fiu bine înțeles. Dacă parcuri o serie de memorii ori jurnale, ziare interbelice ori reviste nu tocmai de specialitate descoperi câtă energie poetică încape în sufletul femeii române și cât de minunat exprimarea ei a vindecat, dese ori, grosolănia de limbaj și comportament a multor scriitori. E un soi de balsam închegat în lumină. Intuind în intimitatea sa cumințenia scriiturii lor, Al. Cistelecan publică volumul Fete pierdute. Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românești (Ed. Cartier, Colecția Rotonda, Chișinău, 2021, 492). Pentru cine știe efortul profesorului Cistelecan de a limpezi istoria lirică a femininului transilvan- într-un intuitiv demers cu frison manierist- va simți cu supra măsură forța celui care a muncit la repunerea diademei pe inelul de logodnă al poemei române. Un efort care cuprinde o scurtă istoriografie iconologică a poetei-om și o punctare sinteză a poetei-poem. Fascinant în sinteză, Al. Cistelecan ne pune astfel la dispoziție o frumoasă alcătuire de istorie și literatură comparat, cu fine striații de subiectivism plin de verva ironiei fine ori a melancoliei roditoare. Veți citi poete despre care doar filigranul din praful bibliotecilor mai au memorie. Ori tocmai această ridicare din țărâna uitării a unor curajoase „fete pierdute”- aluzie la ambele sensuri ale „pierderii”- face din carte a minunată restituire de bucurie. Am răsfoit dintâi volumul, apoi, adâncit în paginile sale am redescoperit tot freatismul cultural prin care zodia feminină și-a exprimat uimire, admirația, iubirea, dezamăgirea, plecarea...

Volumul are și o valență de pedagogie socială, de-mi este îngăduit să pun acoladă unei astfel de scrieri. Nu. Femeia română nu a fost neinspirată ori exclusă din literatură. Numai că pentru a ști aceasta e nevoie de muncă, de foarte multă muncă. Nu de sloganuri culturale și etichetări de ideologie imediată.