UN SCRIITOR CU O VASTĂ ARIE CREATOARE
Sigur, fiind vorba de ajungerea la acest important eveniment, se iveşte , prin urmare şi un moment de bilanţ, când critica literară va avea astfel prilejul a întoarce pe toate feţele, prefeţele şi postfeţele întinsa şi diversificata activitate scriitoricească a autorului mehedinţean.
În ceea ce mă priveşte, având rangul de consătean, ba chiar în calitate de verişor, bunica mea dinspre mamă şi bunicul lui fiind fraţi, îmi aduc şi eu , modesta mea contribuţie la însăilarea unor date şi informaţii care, fără discuţie, vor completa fişa biobibliografică şi aşa destul de bogată a cunoscutului scriitor.
Născut în satul bihorean Păuşa,
în ziua de 19 august 1935, Mitică ( după cum îl alintă toţi consătenii săi), a urmat cursurile liceului la Oradea, deşi părinţii , Maria şi Traian Popescu au funcţionat ca învăţători în satul Dănceu. Ei au fost dascăli la generaţii şi generaţii de elevi. Pentru că în acel timp nu erau cadre calificate învăţătorii mai predau şi la ciclul II . Aşa se face că tatăl scriitorului mi-a fost profesor de limba şi literatura română la şcoala din sat. Cu toate că se afla la studii foarte departe de casă, în timpul vacanţelor de vară venea la părinţi. În acest context trebuie să afirm că cele mai îndepărtate amintiri pe care le am cu sărbătoritul, creator de viaţă literară, sunt cele legate de meciurile de fotbal pe care le încingeam, împreună şi cu alţi copii pe un teren improvizat la marginea satului. Mulţi dintre copiii cu care jucam fotbal erau din ţigănie, care se găsea în imediata apropiere a terenului de joacă, dar absolut niciodată nu a existat vreun diferend sau vreo altercaţie legată de etnia din care aceştia proveneau. De reţinut e faptul că sosirea lui Mitică, era aşteptată cu nerăbdare deoarece, fiind orăşean, ştia fel de fel de fiţe şi driblinguri cu care ne uimea pe noi cei de la ţară. Ne impresionau şi informaţiile pe care ni le dădea el despre meciuri adevărate ale unor echipe de fotbal orădene, despre mari fotbalişti, arbitri, antrenori, diverse cluburi, etc.Ceea ce ni se părea ciudat nouă, copiilor din sat, era faptul că Mitică nu stătea la joacă prea mult timp, căci după vreo două-trei ore ştergea putina, lăsându-ne pe noi ceilalţi bătând mingea până ni se înceţoşeau ochii de foame. Aveam să aflu mai târziu secretul plecării lui pe neaşteptate.
Dar timpul curge,
curge neîncetat, se pierde inexorabil ca o clipă, iar pe prietenul şi vărul meu, Mitică, nu l-am mai văzut o vreme. De la părinţii săi ştiam că se pregăteşte pentru Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj. Aici, la această instituţie de învăţământ superior a şi reuşit, dar, după trei ani s-a retras şi a intrat la Facultatea de Filologie pe care a absolvit-o în anul 1961. Anul următor am intrat şi eu la această din urmă facultate pe care am termina-t-o în 1967.
E foarte interesant
momentul în care l-am dibuit pe văru-meu că scrie proze, publicându-le în revistele clujene, „Steaua” şi „Tribuna„: era în vara anului 1959. Spre seară mă întorceam cu caii de la păscut, de pe întinderea nesfârşită a islazului comunal, când mă întâlnesc cu vară-mea Viorica, sora scriitorului ,mergând şi ea după cârdul de gâşte, aflat, ca şi multe alte pâlcuri de păsări şi animale pe pajiştea comunităţii, care, începând din primăvară şi până spre sfârşitul toamnei era raiul orătăniilor şi al vitelor. După salutul de rigoare, Viorica îmi arată revista şi-mi spune cu vădită mândrie: -Vărule, hai să-ţi arăt ce-a publicat Mitică în revista „Steaua”şi-mi deschide publicaţia respectivă la pagina unde era inserată povestirea „Zilele săptămânii”
Evident, mirat până dincolo, am întrebat: - Păi ce , el e scriitor ? Mie mi se părea ceva cu totul ieşit din comun ca din satul nostru să se afirme cineva pe tărâmul literaturii. Apoi Viorica a continuat: - Da! Să vezi ! Anul trecut i-a apărut chiar un volum intitulat simplu şi concis:„ Fuga”, o carte cuprinzând mai multe schiţe şi povestiri, unele apărute în revistele clujene, altele inedite.
Pentru mine aceste veşti au fost un şoc incredibil. Pe de o parte, aşa cum spuneam mai înainte, nu-mi puteam închipui ca din satul nostru, pierdut în însorita câmpie a Olteniei să întreprindă cineva aşa ceva, iar pe de altă parte, mi se părea neverosimil ca Mitică, vărul meu, cu care jucam fotbal în zilele călduroase ale verii, în timpul vacanţelor, băiatul cu care duceam vitele la păscut, cel pe care toată suflarea satului îl ştiam ca fiind copilul lui don!văstor Traian ( don!văstor era apelativul cu care se adresau elevii învăţătorilor şcolii) , devenise peste noapte scriitor.Pentru mine şi , poate nu numai pentru mine, noţiunea de scriitor însemna ceva straniu, ceva venit de pe altă lume. Tot atunci am aflat de la vară-mea Viorica şi despre secretul fratelui său atât de bine păstrat: era vorba despre strădania lui de a munci pe brânci în încercarea de a face creaţie beletristică, de a pătrunde astfel în peisajul plin de hăţişuri şi meandre ale literaturii. De asta Mitică al nostru o ştergea iepureşte de la fotbal, plecând acasă, mânca ceva şi se retrăgea în camera lui, transformată ad-hoc în „ laboratorul ” său de lucru.
Nu m-am putut abţine şi am alergat la el la proaspătul prozator , l-am găsit, l-am felicitat şi i-am solicitat un exemplar din cartea publicată, cartea de debut, să văd ce şi cum scrie.Întrucât nu avea un alt exemplar decât pe cel dăruit părinţilor săi, mi l-a dat pe acela cu rugămintea, de bună seamă, de a i-l înapoia. Când am deschis cartea am citit pe pagina de titlu următoarea dedicaţie: „Părinţilor mei, Maria şi Traian Popescu, cu rugămintea de a mă ierta pentru neplăcerile făcute” (ss)indescifrabil.
Fără indoială, dedicaţia avea un tâlc: părinţii scriitorului se supăraseră rău pentru că fiul lor a părăsit facultatea clujeană de medicină intrând la filologie.
Cu timpul lucrurile au evoluat,
petrecându-se schimbări , şi pe plan local, dar şi naţional, pe de o parte în planul creaţiei literare propriu-zise, iar pe de altă parte în domeniul politic şi social. Scriitorul sărbătorit astăzi a beneficiat din plin de emulaţia creată de generaţia deceniului al şaptelea care a determinat o dezinvoltă şi tumultuoasă revărsare de creaţii lirice, epice şi dramatice de incontestabilă valoare literară ce şi-au pus o foarte puternică amprentă pe mişcarea literară românească a secolului trecut.
În climatul literar naţional creat de Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu şi alţii, Dumitru Radu Popescu, prin scrierile sale, creaţii care au îmbrăţişat toate genurile şi speciile literare tradiţionale recunoscute, a adus în spaţiul literar imaginea insolită a Olteniei cu tradiţiile, obiceiurile şi manifestările oamenilor din acest colţ de ţară. El este astfel o voce inconfundabilă a literaturii noastre, începând din a doua jumătate a secolului XX şi până astăzi. Şi, pentru că vine vorba de specificul creaţiei popesciene, ca unul care am văzut lumina zilei pe aceste plaiuri mehedinţene, care am trăit mai mulţi ani în acest perimetru şi m-am întors aici ori de câte ori am avut ocazia, trebuie să recunosc cu mâna pe inimă, că majoritatea operelor lui DeRePe ( astfel mai era numit scriitorul de confraţii de breaslă şi de alte categorii de cetăţeni) îşi au rădăcinile aici, îşi trag seva din acest areal. Personaje, întâmplări, locuri toponimice, expresii lingvistice, sărbători şi credinţe religioase, motive folclorice, toate acestea aparţinând satului oltenesc le regăsim din plin în prozele şi piesele autorului. Fără nicio exagerare, putem afirma că scrierile popesciene sunt o oglindă fidelă a realităţilor satului mehedinţean.
Din succinta prezentare a vieţii şi activităţii scriitoriceşti
a lui Dumitru Radu Popescu nu poate fi eludată activitatea social-politică desfăşurată în decursul anilor. În primul rând a condus trei publicaţii foarte importante ale României. A fost redactor şef al revistelor „ Steaua” (lunară) şi săptămânalului „Tribuna”, ambele din Cluj-Napoca şi revista „ Contemporanul”.
De menţionat e faptul că, autorul acestui material portretistic, s-a bucurat enorm de mult de prezenţa scriitorului aniversat astăzi în municipiul Mediaş cu prilejul organizării unor şezători literare, într-o strânsă colaborare cu scriitorii medieşeni. La invitaţia noastră, prozatorul şi dramaturgul D.R.Popescu a poposit în municipiul de pe Târnava Mare, însoţit de fiecare dată de scriitori şi redactori ai publicaţiilor din municipiul de pe Someş. Iată o parte dintre scriitorii clujeni ce au fost oaspeţii medieşenilor: Negoiţă Irimie, Mircea Vaida, Petre Bucşa, Nicolae Prelipceanu, Teohar Mihadaş, Vasile Sălăjan, Miron Scorobete, Marcel Constantin Runcanu, Bazil Gruia, Vasile Igna şi mulţi alţii.
Între anii 1982 – 1989, D.R.Popescu a îndeplinit înalta şi onoranta funcţie de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
În legătură cu ocuparea acestor funcţii, fără discuţie au fost şi or mai fi cârtitori care neagă dreptul de ocupare a acestor funcţii de conducere de către scriitorul nostru, deşi cea mai mare parte a criticii şi istoriei literare, dar şi marele public , aproape la unison acordă credit autorului oltean, considerându-l ca o valoare de netăgăduit a literaturii româneşti contemporane. Evidente sunt şi clevetitori care spun că în timpul comunismului erau mulţi politruci, oameni lipsiţi de valoare, ocupanţi ai unor posturi pentru care nu aveau chemare. Hai să fim serioşi. Or fi fost şi asemenea cazuri, dar, în general, erau oameni de valoare în diferite funcţii. De-ar fi să amintesc doar revista clujeană „Tribuna”, condusă mai mulţi ani aşa cum am arătat de DeRePe. Ei bine, ce se întâmplă acum , în originala noastră democraţie e de râsul curcilor. Redactorul şef e Mircea Arman. Poate să-mi spună şi mie cine este acest „ manager”? Ce mari merite l-au propulsat în fruntea acestei recunoscute publicaţii? Aşa că să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să vedem lucrurile la adevărata lor valoare. De aici şi concluzia firească de corectă alegere a scriitorului în poziţiile amintite.
Acum, la ceas aniversar,
avem fericita ocazie de a-i ura apreciatului scriitor Dumitru Radu Popescu mulţi şi fericiţi ani, sănătate şi putere de muncă spre îmbogăţirea propriului arsenal creator şi, implicit, al patrimoniului culturii noastre naţionale. Suntem convinşi că, prin tot ce a scris, în domeniul prozei, al teatrului, al poeziei , al eseului, DeRePe-ul va rămâne înscris la loc de frunte în galeria oamenilor de litere români din toate timpurile.
Prof. Gh. BUŞOIU
