Tribuna
DUMITRU RADU POPESCU LA 80 DE ANI
DUMITRU RADU POPESCU LA  80 DE ANI
UN SCRIITOR CU O VASTĂ ARIE CREATOARE

 Sigur, fiind vorba de ajun­gerea la acest  important eveniment, se iveşte , prin ur­mare şi un moment de bilanţ, când critica literară va avea astfel prilejul a întoarce pe toate feţele, prefeţele şi post­feţele întinsa  şi diversificata  activitate scriitoricească a autorului mehedinţean.
În ceea ce mă priveşte, având  rangul de consătean, ba chiar în calitate de verişor, bunica mea dinspre mamă şi bunicul lui fiind fraţi, îmi aduc şi eu , modesta mea contri­bu­ţie la însăilarea unor date şi informaţii  care, fără discuţie, vor completa fişa biobiblio­grafică şi aşa destul de bogată a cunoscutului scriitor.
Născut în satul bihorean Păuşa,
 în ziua de 19 august 1935,  Mitică ( după cum îl alintă toţi consătenii săi), a urmat cursurile  liceului la Oradea, deşi părinţii , Maria şi Traian Popescu au funcţionat ca învăţători în satul Dănceu. Ei  au fost dascăli la generaţii şi generaţii de elevi. Pentru că în acel timp nu erau cadre calificate învăţătorii mai predau şi la ciclul II . Aşa se face  că  tatăl scriitorului mi-a fost  profesor de  limba şi literatura română la şcoala din sat. Cu toate că se afla la studii foarte departe de casă, în timpul vacanţelor de vară venea la părinţi. În acest context  trebuie să afirm că cele mai înde­părtate amintiri pe care le am cu sărbătoritul, creator de viaţă literară, sunt cele legate de meciurile de fotbal pe care le încingeam, împreună şi cu alţi copii  pe un teren improvizat la marginea satului. Mulţi dintre copiii cu care jucam fotbal erau din ţigănie, care se găsea în imediata apropiere a terenului de joacă, dar absolut niciodată nu a existat vreun diferend sau vreo altercaţie legată de etnia din care aceştia proveneau. De reţinut e faptul că sosirea lui Mitică, era aşteptată cu nerăbdare  deoarece, fiind orăşean, ştia fel de fel de fiţe şi driblinguri cu care ne uimea pe noi cei de la ţară. Ne impre­sionau  şi  informaţiile pe care ni le dădea el despre meciuri adevărate ale unor echipe de fotbal orădene, despre mari fotbalişti, arbitri, antrenori, diverse  cluburi, etc.Ceea ce ni se părea ciudat  nouă, copiilor din sat, era faptul că Mitică nu stătea la joacă prea mult timp, căci după vreo două-trei ore ştergea putina, lăsându-ne pe noi ceilalţi bătând mingea  până ni se înceţoşeau ochii de foame. Aveam să aflu mai târziu secretul plecării lui pe neaştep­tate.
Dar timpul curge,
curge neîncetat, se pierde inexorabil ca o clipă, iar pe prietenul şi vărul meu, Mitică, nu l-am mai văzut o vreme. De la părinţii săi ştiam că se pregăteşte pentru  Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj. Aici, la această insti­tuţie de învăţământ superior a  şi reuşit, dar, după trei ani s-a retras şi a intrat la Facultatea de Filologie pe care a absolvit-o în anul 1961. Anul următor am intrat  şi eu la această din urmă facultate pe care am termina-t-o în 1967.
E foarte interesant
momen­tul în care l-am dibuit pe văru-meu că  scrie proze, publi­cându-le în revistele clujene, „Steaua” şi „Tribuna„: era în vara anului 1959. Spre seară  mă întorceam cu caii de la păscut, de pe întinderea nesfârşită a islazului comunal, când mă întâlnesc cu vară-mea Viorica, sora scriitorului ,mergând şi ea după cârdul de gâşte, aflat, ca şi multe alte  pâlcuri de păsări şi animale pe pajiştea comunităţii, care, începând din primăvară şi până spre sfârşitul toamnei era raiul orătăniilor şi al vitelor. După salutul de rigoare, Viorica îmi arată revista şi-mi spune cu vădită  mândrie: -Vărule, hai să-ţi arăt ce-a publicat Mitică în revista „Steaua”şi-mi deschide publicaţia respectivă la pagina unde era inserată povestirea „Zilele săptămânii”
Evident, mirat până dincolo, am întrebat: - Păi ce , el e scrii­tor ? Mie mi se părea ceva cu totul ieşit din comun ca din satul nostru să se afirme cineva pe tărâmul literaturii. Apoi Viorica  a continuat: - Da!  Să vezi ! Anul trecut i-a apărut chiar un volum intitulat simplu şi concis:„ Fuga”, o carte cuprinzând mai multe schiţe şi povestiri, unele apărute în revistele clujene, altele inedite.
 Pentru mine aceste veşti au fost un şoc incredibil. Pe de o parte, aşa cum spuneam mai înainte, nu-mi puteam închipui ca din satul  nostru, pierdut în însorita câmpie a Olteniei să întreprindă cineva aşa ceva, iar pe de altă parte, mi se părea neverosimil ca Mitică, vărul meu, cu care jucam fotbal  în zilele călduroase ale verii, în timpul vacanţelor, băiatul cu care duceam vitele la păscut, cel pe care toată suflarea satului îl ştiam ca fiind copilul lui don!văstor Traian (  don!­văstor era apelativul cu care se adresau elevii învăţătorilor şcolii) , devenise peste noapte scriitor.Pentru mine şi , poate nu numai pentru mine, noţiu­nea de scriitor însemna ceva straniu, ceva venit de pe altă lume. Tot atunci am aflat de la vară-mea Viorica şi despre secretul fratelui său  atât de bine păstrat:  era vorba despre strădania lui de a munci pe brânci în încercarea de a face creaţie beletristică,  de a pătrunde astfel în peisajul plin de hăţişuri şi meandre ale literaturii. De asta Mitică al nostru o ştergea iepureşte de la fotbal, plecând acasă, mânca ceva şi se retrăgea în camera lui, transformată ad-hoc în „ laboratorul ” său de lucru.
Nu m-am putut abţine şi am alergat la el la proaspătul prozator , l-am găsit, l-am felicitat şi i-am solicitat un exemplar din cartea publicată, cartea de debut, să văd ce şi cum scrie.Întrucât  nu avea  un alt exemplar decât pe cel  dăruit părinţilor săi, mi l-a dat pe acela cu rugămintea, de bună seamă, de a i-l înapoia. Când am deschis cartea am citit pe pagina de titlu următoarea dedicaţie:    „Părinţilor mei, Maria şi Traian Popescu, cu rugămintea de a mă ierta pentru neplăcerile făcute” (ss)indescifrabil.
Fără indoială, dedicaţia avea un tâlc: părinţii scriitorului se supăraseră rău pentru că fiul lor a părăsit facultatea clujeană de medicină  intrând la filo­logie.
Cu timpul lucrurile                au evo­luat,
petrecându-se schimbări , şi pe plan local, dar şi naţional, pe de o parte în planul creaţiei literare propriu-zise, iar pe de altă parte în domeniul politic şi social. Scriitorul sărbătorit astăzi  a beneficiat din plin de emulaţia  creată de generaţia deceniului al şaptelea care a determinat o dezinvoltă şi tumultuoasă revărsare de creaţii lirice, epice şi dramatice de incontestabilă valoare literară ce şi-au pus o foarte puternică amprentă pe mişcarea literară românească a secolului trecut. 
În climatul literar naţional creat de Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu şi alţii, Dumitru Radu Popescu, prin scrierile sale, creaţii care au îmbrăţişat toate genurile şi speciile literare tradiţionale recunoscute, a adus în spaţiul literar imaginea insolită a Olteniei cu tradiţiile, obiceiurile şi manifestările oamenilor din acest colţ de ţară. El este astfel o voce inconfundabilă a literaturii noastre, începând din a doua jumătate a secolului XX şi până astăzi. Şi, pentru că vine vorba de specificul creaţiei popesciene, ca unul care am văzut lumina zilei pe aceste plaiuri mehedinţene, care am trăit mai mulţi ani în acest perimetru şi m-am întors aici ori de câte ori am avut ocazia, trebuie să recunosc cu mâna pe inimă, că majoritatea operelor lui DeRePe ( astfel mai era numit scriitorul de confraţii de breaslă şi de alte categorii de cetăţeni)  îşi au rădăcinile aici, îşi trag seva din acest  areal. Personaje, întâm­plări, locuri toponimice, expre­sii lingvistice, sărbători şi cre­dinţe religioase, motive folclo­rice, toate acestea aparţinând satului oltenesc le regăsim din plin în prozele şi  piesele autorului.  Fără nicio exagerare, putem afirma că scrierile popesciene sunt o oglindă  fidelă a realităţilor satului  mehedinţean.
Din succinta   prezentare a vieţii şi activităţii scriitoriceşti
a lui Dumitru Radu Popescu nu poate fi eludată activitatea social-politică  desfăşurată în decursul anilor. În primul rând a condus  trei publicaţii foarte importante ale României. A fost redactor şef al revistelor „ Steaua” (lunară) şi săptă­mânalului „Tribuna”, ambele din Cluj-Napoca şi revista „ Contem­poranul”.
 De menţionat e faptul că, autorul acestui material portre­tistic, s-a bucurat enorm de mult de prezenţa scriitorului aniversat astăzi în municipiul Mediaş cu prilejul organizării unor şezători literare, într-o strânsă colaborare cu scriitorii medieşeni. La invitaţia noas­tră, prozatorul şi dramaturgul D.R.Popescu  a poposit în municipiul de pe Târnava Mare, însoţit de fiecare dată de scriitori şi redactori ai publi­caţiilor din municipiul de pe Someş. Iată o parte dintre scriitorii clujeni ce au fost oas­peţii medieşenilor: Negoiţă Irimie, Mircea Vaida, Petre Bucşa, Nicolae Prelip­ceanu, Teohar Mihadaş, Vasile Sălăjan, Miron Scor­obete, Marcel Constantin Runcanu, Bazil Gruia, Vasile Igna şi mulţi alţii.
Între anii 1982 – 1989, D.R.Popescu a îndeplinit înalta şi onoranta funcţie de preşe­dinte al Uniunii Scrii­torilor din România.
În legătură cu ocuparea acestor funcţii, fără discuţie  au fost şi or mai fi cârtitori care neagă  dreptul de ocupare a acestor funcţii de conducere de către scriitorul nostru,  deşi  cea mai mare parte a criticii şi istoriei literare, dar şi marele public , aproape la unison  acordă credit autorului oltean, considerându-l ca o valoare de netăgăduit a literaturii ro­mâneşti contemporane. Evi­dente sunt şi clevetitori care spun că în timpul comu­nismului erau mulţi politruci, oameni lipsiţi de valoare, ocupanţi ai unor posturi pentru care nu aveau chemare. Hai să fim serioşi. Or fi fost şi asemenea cazuri, dar, în general, erau oameni de valoare în diferite funcţii. De-ar fi să amintesc doar revista clujeană „Tribuna”, condusă mai mulţi ani aşa cum am arătat de DeRePe. Ei bine, ce se întâmplă acum , în originala noastră democraţie e de râsul curcilor. Redactorul şef e Mircea Arman. Poate să-mi spună şi mie cine este acest „ manager”? Ce mari merite l-au propulsat în fruntea acestei recunoscute publi­caţii? Aşa că să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să vedem lucrurile la adevărata lor valoare.   De aici şi concluzia firească de corectă alegere a scriitorului în poziţiile amintite.
Acum, la ceas aniversar,
 avem fericita ocazie de a-i ura apreciatului scriitor Dumitru Radu Popescu mulţi şi fericiţi ani, sănătate şi putere de muncă  spre îmbogăţirea propriului arsenal creator şi, implicit, al patrimoniului culturii noastre naţionale. Suntem convinşi că, prin tot ce a scris, în domeniul prozei, al teatrului, al poeziei , al eseului, DeRePe-ul va  rămâne înscris la loc de frunte în galeria oamenilor de litere români din toate tim­purile. 
 Prof. Gh. BUŞOIU

 






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Abonamente

Targul de Cariere

TUTTI

EVENIMENT TV
visa medica
Tribuna