Mă simt onorat că, pe de o parte mă trag din această colectivitate ancestral româ­nească de la poalele muntelui "Suru" şi prin coloa­nele ziarului "Tribuna" voi reuşi împreună cu d-voastră să spicuim câteva momente din viaţa scurtă, grea şi tumul­tuoasă a iluministului Gheorghe Lazăr. Nu trebuie uitat că pentru apărarea trecătorii Turnu-Roşu, Regatul Ungar i-a colonizat pe saşi în Avrig în secolul al XII-lea. Aceştia au fost denumiţi de localnici "oaspeţii" şi s-au aşezat între biserică şi moară şi denumesc localitatea-aşezarea Frech, iar pe ungureşte Felek. Pe toată existenţa sa, Avrigul n-a fost sat de iobagi, ţăranii au fost liberi, îndeletnicindu-se cu agricultura, negustoritul, păstoritul, cărăuşia. Cărăuşii avrigeni puteau fi întâlniţi în Bucureşti, Târgovişte sau în alte oraşe ale imperiului. Gheorghe Lazăr a fost ultimul copil (al şaselea) al lui Gheorghe şi Maria Lazăr, ţărani săraci de origine valahă. Ceilalţi cinci copii au fost în ordinea vârstei: Ion (Onu), Vasile (Silea), Luca, Zenovia (decedată de tânără) şi Ana, care se căsătoreşte în anul 1793 cu preotul Ioan Racotă, alungat de autorităţi din satul Paloşul de pe Târnave. Din informaţiile Anei Cîndea Coţofană şi ale Anei Oprenea, cu ocazia înfiinţării în anul 1971 a casei-muzeu "Gheorghe Lazăr", adevărata casă a familiei Gheorghe Lazăr şi a Mariei Lazăr s-ar fi aflat pe locul vechii farmacii din strada Mihai Viteazul. Clasele primare, Gheorghe Lazăr le urmează în satul natal Avrig, avându-l "dascăl normalicesc" pe Ioan Bărac, fiu de preot din Alămor, judeţul Sibiu. În anul 1799, sub îndrumarea cumnatului său Ioan Racotă, preot în Avrig şi ajutat material de acesta şi familie şi susţinut moral de dascălul Ioan Barac, Gheorghe Lazăr se înscrie la liceul piariştilor din Cluj. Termină liceul din Cluj, o mică parte din liceu (la Sibiu), urmează Academia de Drept şi Filozofie, pentru ca în anul 1807 - primăvara, cu ajutorul Episcopiei Ortodoxe din Sibiu să se înscrie la Facultatea de Teologie din Viena. La Viena, pe lângă studiile teologice, îşi aprofundează studiile de inginerie şi de drept. Nu reu­şeşte să termine Facultatea de Teologie din Viena şi în anul 1811, cu ajutorul lui Vasile Moga, episcop ortodox de Sibiu, Gheorghe Lazăr va fi numit profesor la Seminarul ortodox din Sibiu.

Pe perioada şederii la Sibiu,

 Gheorghe Lazăr, datorită diferenţelor de idei, intră în contradicţie cu epis­copul Vasile Moga, cu Cancelaria Aulică a Transilvaniei, cu episcopul unit Bob şi Curtea din Viena. Duşmănit de episcopul ortodox Vasile Moga şi urmărit de poliţia habsbur­gică a lui Meternich, Gheorghe Lazăr părăseşte Sibiul în primăvara lui 1816, stabilin­du-se pentru o scurtă peri­oadă la Braşov, la casa boieroaicei muntene Bărcănescu.

La sfârşitul anului 1816,

 Gheorghe Lazăr trece munţii şi se stabileşte în Ţara Românească la Bucureşti. Aici este găzduit tot de boieroaica Bărcănescu. Aici, cu ajutorul domniei lui Vodă Caragea şi a unor boieri, în luna august a anului 1818 înfiinţează la Mănăstirea "Sf. Sara", prima şcoală de pre­dare în limba română. La această şcoală, unde Gheorghe Lazăr a fost profesor, se studiau toate ştiinţele: religia, româna, filozofia, istoria ţării, geografia, astronomia, terminând cu cele exacte: geometria şi geodezia. Aici  s-au format primii ingineri hotarnici de care ţara avea nevoie şi îndeosebi capitala - Bucureştiul. Tot la această şcoală, profesorul Gheorghe Lazăr publică în anul 1821 ma­nualele: "Aritmetica mate­maticească" şi "Trigo­nome­tria cea dreaptă". În timpul răs­­coalei condusă de Tudor Vladimirescu, Şcoala de la "Sf. Sava" a fost între­ruptă tem­porar.
 
Dascălul Gheorghe Lazăr

 i-a adă­postit, i-a as­cuns pe Tudor Vladimirescu şi pe pandurul său Zoican în casa boieroaicei Bărcănescu din Bucureşti în momentul când erau urmăriţi de arnăuţi (soldaţi, mercenari, angajaţi în garda domnească în Ţările Române). Redau convor­birea dintre Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu (apro­ximativ): "Îţi mulţumim, das­căle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărtu­rarului... Cărturarul îi răspunde - Am venit aici, în Ţara Românească, fiindcă avem o datorie... O mare datorie... slugere Tudor - Ce datorie, dascăle? întreabă curios Tudor. Gheorghe Lazăr îi răspunde: - Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origine-naltă. Că dacii cei viteji şi romanii cei înţelepţi şi puternici îi sunt vrednici strămoşi şi că menirea lui este de-a vieţui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea. Tudor îi răspunde: - Aşa e, ai deplină dreptate, dascăle. Gheorghe Lazăr continuă: - Într-o epocă de înaintare, cum e aceasta pe care o trăim, limba română este dispreţuită de boierii cei mari. Şi nu numai de fanarioţi, ci şi de cei români! Boierii, în sindrofii, nu se maimuţăresc decât pe greceşte şi chiar când vorbesc româneşte, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înţelegi... Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă şi el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conş­tiinţă puternică. Conştiinţa se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoşească, înţelegi slu­gere Tudor? Înţeleg, das­căle Lazăr - răspunde Tudor. Gheorghe Lazăr continuă: - Dealtfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost dintotdeauna în afară de libertate şi dreptate, înflorirea graiului curat şi fără neghină, a limbii româneşti... Înflorirea gândirii noastre proprii... În ce ogor, cărturarule Lazăr, în­treabă Tudor? Gheorghe Lazăr îi răspunde: - În ogorul său cel mai spornic, slugere Tudor, şcoala... Tudor răs­punde şi grăieşte tare. Numai că eu ştiu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Şi limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci şi de toate neamurile, şi a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toţi aceştia de pe umeri, vom răsufla noi liberi. Dascălul Lazăr răspunde: - Una fără de alta nu este cu putinţă. Tudor răspunde: - Lupta domniei tale o deschide pe a noastră... sau oricum o ajută! Gheorghe Lazăr, dascălul, îşi aprinde tutunul din lulea şi emoţionat îi răspunde, slugerului Tudor: - Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice şi mărăcini păgubitori, iar noi amândoi, fiecare cu uneltele lui va trebui să-l curăţăm. Tudor îi răspunde: - De cum te întâlnii, mărturiseşte el, simţii că-mi vei fi frate, învă­ţătorule! Lazăr îi răspunde: Şi eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni... ... Tudor îi răspunde: - Îţi mulţumesc din inimă, dascăle, însă acuma va trebui să plecăm! Până nu se face ziuă... Tare aş dori să te mai întâlnesc, dascăle, şi să mai stăm de vorbă. Lazăr îi răspunde: - Aceeaşi dorinţă o am şi eu, ... Mergi sănătos şi cu izbândă, slugere Tudor... Caii pleacă în galop, răs­colind pietrele şi praful drumului. În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împur­purat". Legătura dintre dascălul Gheorghe Lazăr şi conducătorul răscoalei de la 1821, Tudor Vladimirescu, este confirmată de cores­pondenţa dintre Ion Heliade Rădulescu şi George Bariţiu din Ardeal. Se spune că fortificarea taberei de la Cotroceni sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, i-ar fi adus prejudicii de persecuţie din partea boierilor vrăjmaşi (trădători). Şcoala de la "Sf. Sava" devine acum "drapelul naţionalităţii române", iar pe steagul lui Tudor se observă caracterul social al răscoalei, purtând următoarele versuri:
"Tot norodul românesc
Pre tine se proslăvesc,
Troiţă de o fiinţă!
Trimite-mi ajutorinţă
Cu puterea ta cea mare
Şi în braţul tău cel tare
Nădejde de dreptate
Acum să am şi eu parte!"
1821, Ghenarie
La şcoala românească de la "Sf. Sava" au studiat perso­nalităţi de seamă ale culturii româneşti, cum ar fi: Grigore Alexandrescu, Nicolae Băl­cescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, iar mai târziu: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Gala Galaction, Alexandru Odobescu, Tudor Arghezi, artistul Constantin Nottara şi pictorul Theodor Aman. După anul 1821 (după răscoală), dascălul Gheor­ghe Lazăr se îmbolnăveşte grav de o boală necruţătoare. Simţindu-şi sfârşitul aproape în anul 1823, cheamă pe fratele cel mare Ion (Onu) - pe atunci primar al Avrigului, să-l ducă acasă. Acesta soseşte la Bucureşti cu o căruţă ţărănească cu coviltir avrigenesc cu care Gheorghe Lazăr pe fânul aşezat în căruţă din lunca Oltului cu flori mirositoare părăseşte Bucureştiul în alaiul trăsurilor discipolilior săi care mergeau în pasul cailor ca la o înspăi­mântătoare înmormântare. La Băneasa, "profesorul valah" îşi ia ultimul rămas bun de la discipolii săi, îi îmbrăţişează pe rând pe toţi ca un adevărat apostol, lacrimile îi umplură obrazul veşted şi picură din barba brună. Traseul de parcurs a fost următorul: Bucureşti-Piteşti-Rm. Vâlcea-Turnu Roşu-Avrig.

În data de                  11 iulie 1823,

 căruţa ce-l transporta pe cărturarul bolnav Gheorghe Lazăr ajunge în punctul vamal Turnu Roşu. După 5 (cinci) zile de carantină (perioadă obligatorie), pe data de 16 iulie, căruţa pleacă spre Avrig, care soseşte acasă în 17 iulie 1823 la sora Ana (casa părintească). Gheorghe Lazăr este îngrijit de sora Ana (preoteasă în Avrig). După două luni de suferinţă (de la sosirea sa la Avrig), "dascălul" Gheorghe Lazăr îşi dă sufletul - moare în casa unde s-a născut pe data de 15 septembrie 1823. Înmormântarea lui Gheorghe Lazăr "teologul" s-a petrecut în ziua de 17 septembrie 1823, în Avrig, unde au slujit 7 preoţi. La înmormântare a participat toată suflarea Avrigului, indiferent de religie sau etnie. Marele "cărturar", "primul dascăl de ideal românesc", cum îl denu­meşte marele nostru istoric Nicolae Iorga, a fost înmormântat în curtea Bisericii Ortodoxe "Sfânta Treime", partea dreaptă din "Dealul Gruiului". Aici îşi doarme somnul de veci în linişte şi pace. Trebuie menţionat că în decursul timpului la mormântul lui Gheorghe Lazăr au fost 3 etape (transformări, să zicem aşa). Prima cruce de stejar, comandată de însuşi Gheorghe Lazăr la meşterul satului, a durat pe perioada 1823-1840, unde erau încrustate cuvintele ultimului său gând filozofic, un ade­vărat epitaf:

"Călătorule, ce eşti am fost
Ce sunt vei fi.
Găteşte-te, dar!"

Pe perioada 1840-1865 (a doua) a existat o cruce de marmură pusă de familie. Perioada a treia - anul 1865 şi până în zilele noastre, un discipol, elev al profesorului Gheorghe Lazăr, un anume Carol Scarlat Rosetti, pune un monument funerar din marmură roz-trandafirie pe care stă scris următorul epitaf în formulare laconică:
"Vieţuitorule!
Stai puţintel şi ceteşte
După aceia socoteşte
Tristă, omule, soarte
Neprecetătoarea moarte
Ce eşti tu eu am fost
Aceasta învaţă de rost
Ce sunt eu acum vei fi
Când ceasul îţi va sosi
N. 1779. George Lazăr
M. 1823. Theol. Transilv."

Învăţăturile şi opera marelui "dascăl" Gheorghe Lazăr au fost continuate de urmaşii săi pe care merită să-i amintim: I. H. Rădulescu, E. Poteca, Petre Poenaru, S. Marcovici, C. Moroiu. Odată cu apariţia şi înfiinţarea Şcolii româneşti de la "Sf. Sava" din 1818 s-au pus bazele Uni­versităţii din Bucureşti (în anul 1887 s-a amplasat Bustul lui Gheorghe Lazăr în faţa Universităţii), care în ur­mătorii ani ia fiinţă. Gheorghe Lazăr a fost primul inginer cadastral (hotarnic) român. A pus bazele limbii române (ştiinţifice şi tehnice - în toate domeniile), limba română îşi recapătă, redo­bândeşte identitatea; limba română a fost aruncată în eclipsa întunericului de regimurile fanariote. Gheorghe Lazăr este transilvă­neanul care a oprit prăbuşirea naţiei sale, a românimii din vechiul teritoriu al Daciei-Romane şi a dat un nou imbold culturii şi civilizaţiei româneşti, a sco-s-o din "amorţeala şi dege­neraţia" în care intrase; de aceea o personalitate a secolului XX-lea îl denu­meşte "voievodul culturii româneşti". Fiecare român să fie vrednic şi mândru de moştenirea ce ne-a lăsat-o Gheorghe Lazăr. Fondatorul învăţământului în limba naţională, Gheorghe Lazăr va rămâne veşnic viu în sufletele şi inimile românilor.

Petru MAREŞ, Nocrich