Lecturând articolul  «Din copilăria lui Eminescu» apărut în Tribuna - anul XX, nr. 46 (1903), în rubrica «Tribuna Literară», l-am descoperit pe Ion Scurtu ; dr. Vasile Crişan mi-a atras atenţia că acest autor a semnat cu numele real, fiind un reputat publicist, profesor şi istoric literar braşovean. Din « Enciclopedia Tribunei » (manuscris) am aflat astfel că: «Ion Scurtu şi-a dat doctoratul în litere la Universitatea din Leipzig cu un subiect legat de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. În vederea elaborării tezei, Ion Scurtu lansează un Apel pentru adunarea de informaţii privind vizitele lui Eminescu în Ardeal, publicat de ziarul Tribuna şi reprodus în Noua revistă română”.
Reluăm reproducerea unor pasaje din articolul „Din copilăria lui Eminescu”(continuare din numărul trecut), urmărind argumentele lui Ion Scurtu:
«Acolo, în satul uitat de Dumnezeu şi de lume, au putut fi sădite în sufletul lui Eminescu sentimentele puternice, care au alcătuit pentru totdeauna vieaţa sufletească atât de neaoş românească şi atât de curată, strălucitoare deopotrivă în opera sa literară, şi în activitatea sa publică pe tărîmul înveţămentului sau pe tărîmul politic. Într’un oraş de ale noastre – fire ar fi fost el chiar Bucureştii – ne îndoim că aceleaşi sentimente generoase ar fi putut încolţi atât de adânc în sufletul lui, lipsit în cazul acesta de toate binecuventările traiului la ţeară: natură frumoasă, atmosferă limpede, vieaţă patriarchală, muncă pentru traiu cinstită, zile de veselie gustate cu mult cumpet din Paşti în Crăciun, şi mai pe sus de toate liniştea senină, şi în mijlocul firei şi în preajma oamenilor.
Mai trebueşte amintit apoi faptul, că poetul se trăgea din părinţi fruntaşi, oameni cu stare bună şi cu mare trecere în sat. Tatăl seu, căminarul Gheorghe Eminovici, un bărbat energic, foarte harnic şi inteligent, care reuşise prin muncă şi prin chiverniseală se devină din administrator de moşie proprietar, trăise tot la ţeară, între Români, şi dragostea lui de moşie şi de neam a trecut moştenire fiiului seu Mihail. Avend la casa boerească a tatălui seu toate înlesnirile vieţii şi o educaţie îngrijită de aproape de observaţia severă a tatălui şi de iubirea duioasă a mamei, care pare a fi fost un suflet blând şi sentimental, diametral opus firei aspre a Căminarului Gheorghe, - poetul s’a bucurat de o copilărie neturburată de griji şi de suferinţi, până când se fie dus în mediul românesc-nemţesc al Cernăuţilor, unde îl aştepta şcoala naţionalistă estremă a lui Pumnul şi dascălii de neam străin ai liceului nemţesc.
Din nenorocire, ştiri despre vieaţa la ţeară a copilului Mihail nu se găsesc la îndemâna biografului. Asta pare a fi fost ursita celei mai geniale figuri între mândriile literaturii noastre: se resară din întunerecul nepetruns al unui colţişor de sat, să se desvoalte în umbra unei vieţi aventuriere şi abia cătră sfîrşitul muncei sale şi după catastrofa nefastă a nebuniei se fie ridicat, din pragul morţii, în slava nemuririi...
Am căutat să aflu, pe unde credeam că nu scrutez în zadar, cel puţin un rest de amintiri sincere din copilăria poetului. Deocamdată, comunic aici câteva detalii caracteristice din vremea sosirii micului Mihail la Cernăuţi. Informatorii mei sunt fraţii V. şi I.  Bumbac din Bucovina, cărora le păstrez o recunoştinţă deosebită pentru amabilitatea cu care mi-au oferit concursul lor în cercetările mele. Dînşii fuseseră meditatorii lui Eminescu în casa lui Aron Pumnul, unde îşi aşezase căminarul Eminovici copiii sei, pentru a li se face o bună educaţie şi o temeinică instrucţie naţională. Unul din fraţii Bumbac îmi scrie, că Mihail venise la Cernăuţi prin anii 1858-1859, fiind un copil de vreo 8-9 ani, naiv de tot, pururea zâmbitor şi recitând de-a rostul balade poporale; avea memoria minunată şi era plăcut tuturora. Celălalt frate îşi aduce aminte deasemenea, că micul Mihai îmi declama adesea destul de bine o poesie dintr’ale lui V. Alexandri şi anume o elegie...”.
Eată amănunte preţioase, cari aruncă o lumină binişor de intensivă asupra unor elemente din copilăria lui Eminescu, cari se vor păstra şi vor evolua în cursul întreg al vieţii lui: dragostea poeziei populare şi a literaturii noastre artistice. Cu o asemenea pregătire de-acasă, ne putem esplica foarte uşor entusiasmul fanatic, care l’a legat pe micul Mihail de marele apostol Pumnul, precum şi cunoaşterea uimitoare a literaturii române şi peste tot cunoştinţele lui cu care şcolarul aventurier de mai târziu uimea pe băeţii din clasele superioare ale liceului dela Blaj.
Alte elemente, sădite în sufletul poetului din anii fragedei sale copilării, sunt iubirea naturii şi dragostea faţă cu ţeranul român, cea dintâiu unui din caracterele fundamentale ale operei sale literare, a doua unui din principiile lui Eminescu în activitatea sa ca revisor şcolar şi ca publicist politic.(...) »
Ion Scurtu continuă cu exemple în care prezintă pe marele poet care «esclame pe un ton dureros de melancolie pesimistă:

„Astăzi chiar de m’aş întoarce
A’nţelege n’o mai pot ...
Unde eşti copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”»
Să nu uităm înţeleptele vorbe ale lui Gr. Sima al lui Ioan: „Pe cel-ce se laudă cu vrednicia neamului de care se ţine, întreabă-l dacă este el vrednic de un aşa neam?!” - Foiţa Tribunei (nr.144 din 1889). (va urma)

Marius Halmaghi