Epoca clujeană din viaţa poetului, poate fi caracterizată prin lectura sistematică, diferită de etapa năsăudeană, unde - ca elev - abordarea lecturii a fost catalogată ca marcată de diletantism, uşor de explicat datorită vârstei.

 

Lucian Valea prezintă informaţii inedite preluate din corespondenţa studentului George Coşbuc:

«Anul 1885 se încheia într-o notă sumbră pentru poet: numărul 295 al Tribunei din 28 decembrie fu confiscat pentru un articol în care procurorul descoperi lucruri neconforme cu legile ţării iar Slavici şi Cornel Pop Păcurar se treziră citaţi “în faţa curţii cu juri” pentru 31 martie 1886. Petrecu iarna în bibliotecă. Când sosiră examenele studentul se văzu în faţa unei situaţii de netrecut: trebuia să facă rost de bani şi cât mai repede pentru că, fără o copie de pe index, din care să reiasă prezentarea şi luarea baremului minim de examene, nu se mai putea aştepta, începând de la 1 aprilie 1886, la stipendiul Fondurilor năsăudene, aşa că îi scrie lui Slavici: Cluj, 17/3 (18)86   Stimate D-le!  Ex abrupto cu o rugare sinceră îmi încep eu astăzi scrisoarea mea; Domniei Tale îi dezvelesc necazul, căci D-ta mi-ai dat primul început d-a păşi în lume şi tot D-ta cred că vei (fi) cel de-ntâi, carele ai vrea să mă ajuţi. (…) Te rog deci pe D-Ta, dacă se poate, să binevoieşti a-mi mijloci un mic ajutor din fondul institutului tipografic – prin ceia ce m-aş deobliga a scrie în foişoara Tribunei regulat şi ades, atât prosa cât şi poesia şi aşa, după cum ar cere condiţiunile puse de D-voastre.” Exact după 5 zile Slavici îi răspunde şi scrisoarea lui aduce declaraţia de încredere a scriitorului şi a celorlalţi tribunişti în talentul şi-n viitorul lui literar: Sibiu, 22 martie 1886 Iubite Domnule Coşbuc  Versurile pe care ni le-ai trimis, sunt o nouă dovadă despre zelul literar al Dtale şi Te rog să fii încredinţat că atât pentru noi toţi, cât şi pentru mine în deosebi, ba mai ales pentru mine, ziua în care le-am primit a fost şi o zi de sărbătoare.

Te rog dar scrie, când te simţi dispus, şi ne trimite ceea ce scrii, dar silă să nu îţi faci, căci e mai bine puţin şi bun decât mult şi slab. Precum ştii, am să mă duc în curând la Cluj, ca să stau în faţa curţii cu juraţi. Vom vorbi atunci mai mult.

Deocamdată te vestesc că cu posta de astă-zi Ţi se vor trimite din partea editurii Tribunei 30 fl. V.a. iar pe viitor vom face ce ne vor ierta mijloacele. Al Dtale sincer şi afecţionat Ioan Slavici»

Pentru studentul George Coşbuc întâlnirea “programată” cu Ioan Slavici a fost un moment important; iniţial fixată la termenul de judecată din 31 martie, prin amânarea procesului de la Curtea cu Juri, întâlnirea a fost amânată odată cu “noul termen de pertractare (judecată) în zilele de 11 şi 12 mai”. Consemnăm apariţia în „Tribuna”, numerele 60, 61, 62 din 13/25 martie, 14/26 martie, 15/27 martie 1886, a poemului “Atque nos!” (selecţie):

“Iarna, când e lungă noaptea, s’adun finii şi cumetrii/ Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu steamă’n frunte, despre lei şi paralei.../ Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s’ascult ale lor vorbe, s’admir faptă glorioasă, / Să’mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce distăinuiesce frazul cel îndătinat:/ “Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat”.
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie/ Singur el pe sine însuşi în poveşti - şi-‘mi place mie
S’ascult pe popor, ca astfel să observ cum s’a descris; / Ascultându-‘l, fără voie, par’că mă cuprinde-un vis (…)”

Poezia a fost o nouă mărturisire a dragostei pe care studentul George Coşbuc o poartă literaturii populare, o mare sursă de inspiraţie dar şi de educaţie! Întâlnirea reprogramată cu Ioan Slavici nu a mai avut loc. Lucian Valea prezintă firul desfăşurării evenimentelor dar şi o întâmplare inedită din viaţa tânărului poet – student: «Nu ştim dacă în primăvara lui 1886, după ce nu se prezentă la nici un examen, mai trecu pe la facultate. E sigur însă că în zilele desfăşurării procesului Tribunei la Curtea cu Juri (11 şi 12 mai), studentul Coşbuc lipsea din Cluj. Era plecat la Hordou unde se îmbolnăvise de friguri. Se întoarse abia după 20 mai şi tocmai se pregătea să-i trimită lui Slavici o baladă mai veche scrisă la Năsăud – “Draga mamei” – când fu descoperit de patru colegi în plină muncă literară care-l provocară, exprimându-şi îndoiala că ar fi în stare să scrie “ o poezie improvizată”, în aşa fel “încât necorijând nimic s-o trimită publicităţii”. Înfierbântaţi, tinerii prind rămăşag, Coşbuc contra celor patru, care-i cer să vorbească “despre duşmanii lui Ştefan Vodă”. Poetul apucă pana şi scrie Coşbuc “ex abrupt”. Colegii “decopiază” textul ca să poată controla poezia la data apariţiei şi manuscrisul original este expediat lui Ioan Slavici, urmat la o săptămână şi de o scrisoare, unde, printre altele relatează geneza “Cântecului” pe care directorul Tribunei “primindu-l şi fără să-i cunoască povestea, îl şi dăduse la tipar (va apare în “Tribuna” nr. 177 din 22 mai/3 iunie). Semnificativă e experienţa făcută în faţa colegilor săi de facultate pentru înţelegerea capacităţii de-a improviza a poetului. (…)».

Lupta poetului cu el însuşi, cu cei din jur dar şi cu împrejurările existenţiale nefavorabile l-au inspirat (mai târziu) în poezia “Lupta vieţii”; în acest poem îl descoperim pe Coşbuc ca urmaş al grănicerilor năsăudeni, educaţi în disciplina severă a vieţii ostăşeşti. Să revedem versurile poeziei: «Copiii nu-nţeleg ce vor: /A plânge-i cuminţia lor. 

Dar lucrul cel mai laş în lume/ E un bărbat tânguitor - Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/ În ochii unui luptător

O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.  - Pe seama cui? Eşti un nemernic/ Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,/ Te lupţi pe seama tuturor.- E tragedie nălţătoare/ Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee/ Când braţul li-e biruitor. - Comediant e cel ce plânge,/ Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei, / Să stai luptând, căci eşti dator.- Trăiesc acei ce vreau să lupte;/ Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

    De-i vezi murind, să-i laşi să moară, /Căci moartea e menirea lor.»

Mulţi cercetători au făcut analiza concepţiei coşbuciene despre viaţă, comparativ cu cea eminesciană, constatând o opoziţie radicală. Coşbuc opune pesimismului eminescian (inspirat din filozofia  lui Schopenhauer), propria concepţie născută din fondul popular autentic: «Nicăieri din bocetele noastre nu iese limpede la iveală că românul şi-ar fi dorit viaţa de însăşi dragul ei, adică a luptelor pentru existenţă, a muncii şi a trudei, care sunt fondul serios, dar jalnic al vieţii. Poate că grelele împregiurări în care a trăit şi trăieşte poporul îl satură de viaţă şi nu pentru ele ar vrea să mai trăiască. Limpede însă iese la iveală că românul iubeşte viaţa de dragul naturii, de al codrului cu umbra deasă, de al văilor, de al munţilor, de al câmpiei bătută de vânt. Când zice bocetul: “Zori de ziuă se revarsă,/ Şi tu dormi închisă-n casă”. Parcă aminteşte mortului de frumuseţile naturii de afară şi că el ar trebui să se deştepte numai de dragul acestei frumuseţi (…)» (din“Bocetul”, 1901).

Tema luptei pentru existenţă şi libertate este asociată - în multe poeme coşbuciene - cu atitudinea curajoasă a dacilor în faţa morţii, imaginea acestora - ca stăpâni pe destinul lor - fiind o sursă de inspiraţie, în lupta naţională a românimii ardelene. (va urma)

Marius Halmaghi