Urmărit de Siguranţa statului încă din anul 1943, din cauza legionarilor care bântuiau pe la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca (1910-1989) l-a scos din Sibiu într-un camion cu brânzeturi de la fabrica Lica, pe marele teolog, scriitor şi ziarist Nichifor Crainic (1889-1972). Era în noiembrie 1944, când s-a petrecut acest fapt din viaţa părintelui, care şi-a riscat nu numai libertatea, ci şi viaţa sa, de dragul lui Nichifor Crainic. După 23 August 1944, comuniştii aveau în stăpânire poliţia politică din România, fosta Siguranţă a statului - viitoarea de temut  Securitate, iar Crainic era deja considerat criminal de război şi dat în urmărire generală pe ţară, numele lui fiind cunoscut şi de patrulele sovietice care-i triau pe toţi pământenii care intrau sau ieşeau din Sibiu.   Părintele Arsenie audiase cursurile şi conferinţele lui Nichifor Crainic atât în Bucureşti, cât şi în alte locuri din ţară, iar părintele Dumitru Stăniloae, cu care marele duhovnic de la Sâmbăta a tradus primele volume din Filocalia şi a ajutat la tipărirea lor, era şi el un apropiat al lui Crainic.   Fugit din Bucureşti, Crainic s-a adăpostit în Sibiu, la mai multe gazde, prin mijlocirea preotului Mihu de la parohia Guşteriţa, frate cu soţia părintelui Dumitru Stăniloae. A căutat să fie primit de mitropolitul Nicolae Bălan, dar i s-a refuzat audienţa, fapt relatat în negru de Crainic în Memoriile sale, scrise în perioada 1944-1947 şi publicate abia după revoluţia din Decembrie 1989.   Dar să-l lăsăm chiar pe Nichifor Crainic să ne relateze această întâmplare.   “În Sibiu nu se mai putea rămâne. Raziile româno-sovietice se înmulţeau. Se căutau saşii capabili de muncă, se îmbarcau în trenuri şi se expediau la minele de cărbuni din Ucraina. Trec peste această tragedie alcătuită din sinucideri, din copii nevârstnici şi nevolnici, rămaşi fără părinţi, care mureau părăsiţi forţat, fără grija nimănui. De groază, tinerele săsoaice, trăite până atunci în orgolioasa lor izolare de cetate medievală, se măritau peste noapte cu români ca să se poată salva din moderna robie a Babilonului.   Toate ieşirile oraşului erau baricadate de controale sovieto-române. Oricine intra sau ieşea trebuia să se justifice cu acte. Problema era cum să ies din oraş? Nu vreau să zic ceea ce s-ar cuveni să zic, dar soluţiile veneau totdeauna ca de la sine. În cazul de faţă mi-a dat-o lelea Paraschiva, o ţărancă din Arpaşu de Jos. (…) Ştia doar că sunt profesor şi avea mare respect pentru această îndeletnicire. Uitasem să spun că lelea Paraschiva citea Biblia şi, spre deosebire de Înalt Prea Sfântul mitropolit Nicolae Bălan, avea curajul faptelor bune. Îl cunoştea pe şoferul unui camion de marfă, care transporta zilnic brânzeturi de la fabrica Lica la Braşov. Camionul era închis ca un vagon.   Era o zi cu soare răsfrânt pe zăpada strălucitoare, când ne-am prezentat la fabrică, eu, lelea Paraschiva şi un călugăr (Arsenie Boca), fost student al meu, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Camionul tras la scară se încărca cu lăzi de brânzeturi. Pentru a nu da de bănuit, am fost poftiţi să vizităm fabrica. Explicaţiile intrau pe o ureche şi vâjâiau pe cealaltă. Făceam o aventură foarte riscantă. Când, în sfârşit, a fost gata, ne-am urcat în fundul camionului pe lăzi, uşile de lemn s-au închis şi s-au încuiat şi am pornit. Mai era un tânăr necunoscut cu noi. În împrejurări ca astea îl suspectam câte trei. Cred că mai fierbinte decât toţi se ruga lelea Paraschiva. În camion era întuneric beznă. Aveam impresia că sunt o oală care fierbe în clocot. (…) Deodată camionul s-a oprit brusc. Eram la bariere. S-au auzit câteva cuvinte străine, în clipa aceea cele mai odioase din lume. Am înmărmurit cu toţii. Şi tânărul pe care îl suspectam degeaba. În faţă, lângă şofer, erau înghesuiţi şapte călători. Ne găseam în plin război. Trenuri puţine, vehicule pe şosele rarităţi. Încărcătura de călători peste măsură. A început controlul minuţios al celor din faţă (…). În clipa aceea mi-am zis: “Doamne, de s-ar isprăvi odată!”   În exaltarea în care ardeam, s-a auzit voce românească: -     Ce-aveţi înăuntru? -     Brânză, ce s-avem! -     Dă-i drumu!   Camionul a luat-o din loc cu viteză maximă.   Vocea care a zis "dă-i drumul" mi s-a părut serafică. Eram salvat. Mi-am şters fruntea de năduşeală.   Alături de mine, călugărul făcea prin întuneric cruci de mulţumire.   Tânărului străin i se dezlegase limba. A început cu întrebările. La fiecare îi răspundeam cu câte o ţigară oferită. -     Iată-ne şi brânză, fraţilor, zic eu revenindu-mi în fire. Multe-am fost în viaţa mea, numai brânză Lica nu fusesem. Suntem noi, românii, oameni răi? Uite, dumneata, lele Paraschiva. Cine te-a trimis la mare nevoie? Uite şoferul care ne-a închis aici fără să mă cunoască, fără să ceară bani. Uite poliţaiul acela care a strigat dă-i drumul. Crezi că era aşa de naiv să nu ştie că în camion mai e şi altceva decât brânză? Faţă de străinul de lângă el s-a simţit român şi a dat comandă de plecare. -     E un suflu, zise călugărul, care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.   Ne-am dat jos în Arpaşu. Şoferul surâdea vesel că ne-a trecut primejdia. Am poposit câteva ceasuri la o familie înstărită, care ne-a ospătat. El lucrase ani de zile în America şi trimisese bani acasă. Ea îi sporise ţinând cârciuma. Era încă frumoasă, cu măreţie în statură. Amândoi vorbeau plini de respect şi dragoste cu tânărul călugăr. Pe pereţi icoane, pe masă Biblia, în raft cărţi de edificare sufletească. M-a lămurit ea îndată: “Am ţinut multă vreme cârciuma, dar cuviosul părinte ne-a sfătuit s-o lăsăm. Şi am trecut de la tejghea la sfintele icoane. Trebuia s-o fac că mult am turnat apă în vin şi-n ţuică”. Vorbea cu o sinceritate cuceritoare, fără nimic din afectarea convertiţilor de circumstanţă. Te simţeai bine în casa asta, învăluit în prietenie caldă tocmai fiindcă erai străin. Recunoscându-se ucenici, reflectau în suflet devoţiunea tânărului călugăr, care îi îndruma şi ei îndeplineau orice le-ar fi zis să facă.   Gospodarul casei a observat că aveam o căciulă de focă, nepotrivită pentru vreme şi împrejurare. Nu ştia cine sunt, dar era destul că mă găseam în tovărăşia călugărului. M-a rugat să facem schimb şi mi-a dat-o pe a sa de astrahan.   Trebuia să plecăm şi să ajungem la mănăstire, până a nu se face ziuă. Lelea Paraschiva ne aştepta la poartă cu cei doi telegari împăturiţi pe spinare. Noaptea era senină, zăpada scrâşnea sub picioare. Gerul cumplit (…).   Mănăstirea dormea încă sub scânteierea polară a zăpezii. E ctitoria lui Constantin Brâncoveanu ca şi Biserica principală din Făgăraş. O văzusem căzută în ruină, cu pustiu în jurul ei. Zidurile abia mai susţineau o căciulă de pământ (…). E meritul lui Nicolae Bălan că a restaurat-o. Dar clădirile noi, pe care i le-a adăugat, în loc s-o închidă în pătratul tradiţional, sunt azvârlite, la întâmplare (…). Călugărul cu care am sosit a transformat-o, prin zelul său focos, într-un imens loc de pelerinaj. Pentru aceasta, el s-a luminat la Bucureşti şi s-a stilat la Muntele Athos. Pelerinii, care sosesc cântând, cu zăpada până la piept, aduc ofrande enorme, cu care călugării hrănesc un cătun sărac de sub munte şi un orfelinat din Sibiu. Dar nu e momentul să descriu lucrarea spirituală de-aici, în situaţia de haiduc în care mă aflu.   Suntem într-o cameră luminoasă cu două paturi paralele, acoperite de cuverturi albe, miţoase, numite în partea locului strae. Pe masă, un paner cu o piramidă de mere roşii.   - Ştiţi unde suntem aici? Chiar în vila mitropolitului. Asta e o cameră de oaspeţi. Dacă el n-are curaj, am vrut să vă dau eu această mângâiere.   Mitropolitul n-avea să ştie niciodată că i-am fost oaspete fără voie.”   ( “Pribeag în ţara mea”; din MEMORII, Editura Muzeul Literaturii Române, pg. 45). Nichifor Crainic a stat ascuns la Mănăstirea Sâmbăta până în primăvara lui 1945, continuându-şi pribegia prin Transilvania, el care era născut în Bărăgan.   În 1947 era găzduit de preotul Ioan Sămârghiţan din Cerghid, fost student al lui. Obosit de zbuciumul celor aproape trei ani de pribegie - conform Legii 312/1945 - a fost judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă în lotul ziariştilor- marele cărturar şi jurnalist, care înfiinţase ziarul Dacia, conlucrase la Luceafărul, apoi sufletul revistei Gândirea, mutată de la Sibiu la Bucureşti în 1926, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena, 1940, şi membru al Academei Române în 1941, ministru al propagandei şi director al Radio-Difuziunii Române, el a reintrodus în program Imnul Deşteaptă-te Române - se hotărăşte să se predea pentru a nu pune în pericol pe cei care l-au găzduit. Este închis la Văcăreşti, i se anulează sentinţa din 1945 şi începe rejudecarea procesului. Întrucât ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, încercase să-i salveze pe cât putea pe intelectualii arestaţi şi în curs de judecare, este el însuşi arestat şi apoi împuşcat în 1957. Crainic va fi eliberat abia în 1962.   Om de caracter integru, nu l-a acuzat şi nu i-a îngreunat dosarul părintelui Arsenie la Securitate. Ba mai mult, l-a vizitat în Bucureşti şi la Biserica din Drăgănescu, unde părintele picta. Impresionat de noutatea picturii ce vedea, Crainic a făcut cea mai plastică şi profesională evaluare critică, şi verbal, dar şi în scris, într-o scrisoare dedicată părintelui Arsenie, tipărită la finalul lucrării “Cărarea Împărăţiei”. Cităm: “mica Biserică din Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o picture nouă ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăveră care îmbracă cu plai înflori bolţile bisericii. O lumină de tonuri deschise către lume ca spiritual şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din picture Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o picture nouă după viziunea nouă pe care o porţi în suflet”. (pg. 333) În cursul anchetei din 1955, Nichifor Crainic, pe atunci în temniţă la Aiud, spunea despre părintele Arsenie Boca: “este un om de o reală valoare spirituală, care s-a făcut foarte cunoscut în părţile ardelene prin viaţa sa personală, riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de influenţă asupra sufletelor şi printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri stările de psihologie religioasă şi de a da sfaturi duhovniceşti… Până în anul 1945, dată după care eu nu mai ştiu nimic, mişcarea de la Sâmbăta de Sus avea un character pur religios, fără nici un amestec politic”. (Arhiva CNSAS, fond informativ, dosar 2636 vol.III, foaia 85 la” Adrian Nicolae Petcu; Părintele Arsenie Boca în percepţia poliţiei politice din România; arhivele Securităţii, Ed. Nemira 2004, pg. 203).  Pe atunci părintele Arsenie era la Mănăstirea Prislop, unde fusese transferat în noiembrie 1948 de mitropolitul Nicolae Bălan, care dorea să-l scape cumva din ghearele Securităţii. Dar nici la Prislop părintele Arsenie nu avea să aibă parte de linişte. Abia în 28 noiembrie 1989, când trece la cele veşnice…                                                                         Preot Nicolae Pavel Zian STREZA