Din predica părintelui Arsenie Boca la Prizlop, în 25-XII-1949. Întruparea lui Dumnezeu între oameni. Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu “unu” numărătoarea timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului si spre sfârşitul lui. Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel numai întruparea Mântuitorului şi e un fapt absolut istoric, dătător de Sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu le ştie (Iov cap. 38-42). Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit de eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.

Naşterea lui Dumnezeu ca om, e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu Sensul veşniciei. “din Betleem –spunea profetul-, are să vină Acela a cărui obârşie e dintru început, şi se suie până în zilele veşniciei” (Miheia 5,1). Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire” ( Luca 2,14). Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuia continuat de istorie.

Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea şi pacea sufletului atârnă de aceeaşi condiţie. Autonomia raţiunii, autonomia societăţii omeneşti nu se poate construi ca atare decât cu preţul pierderii păcii; -ceea ce e de fapt o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcţiilor fără Dumnezeu. Pacea de frică este o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii omeneşti şi ţărâna din Ierusalim s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie “ în legitimă apărare” de Împăratul Păcii.

Nu tot aşa s-au purtat păgânii. Cei trei Crai, înţelepţi şi magi ai Răsăritului vin şi I se închină, Îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de Preoţi Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat şi numai Naşterea Mântuitorului, şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului în schimb I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu. Paradoxală primire i-au făcut oamenii: cei ce-L aşteptau de mii de ani, L-au primit cu ură , iar cei ce nu-L cunoşteau, L-au căutat cu iubirea. De altfel şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerului pentru un staul, şi tovărăşia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit Cerul cu stelele se naşte într-o iesle. – Probabil locul cel mai curat pe care l-a găsit de pe pământ: - cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti. Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face.

Naşterea Veşnicului în timp, a atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă, prunc în braţele Fecioarei, nu putea rămâne un simplu fapt oarecare ca să poată fi ros de dintele vremii, un fapt sortit învechirii.

Observăm că cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai apropiat de noi. Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară în timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor. Timpul inevitabil se învecheşte; numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi. Cu veşnicia a învăluit Iisus viaţa.

Naşterea lui Iisus Hristos să ne fie de folos la toţi creştinii şi mai cu seama nouă sibienilor.

 

Preot Streza Nicolae